CDR a câştigat alegerile parlamentare din 1996 cu circa 30% din voturi.
Aveau să urmeze trei ani de criză în destule privinţe, mai periculoasă decât aceasta în derulare, aşa cum m-am străduit să demonstrez într-un comentariu apărut în iulie 2010 în „Adevărul", sub titlul „Criza subacvatică". Deşi crizele succesive din '96-'99 n-au avut efecte sociale atât de rele ca acum, PNŢCD şi-a asumat cu un soi de masochism finalmente sinucigaş rolul de paratrăsnet al nemulţumirilor populare. Înşelarea speranţelor din '96, replicile stângace la atacurile opoziţiei şi ale partenerilor de coaliţie (îndeosebi PD), renunţarea preşedintelui Emil Constantinescu de a mai candida pentru Cotroceni, o greu explicabilă deprindere în încasarea de lovituri, dintre care destule erau nemeritate, au împins PNŢCD spre o stare de paralizie politică.
Apogeul acestei incapacităţi de a se salva de pe o navă ce luase apă a fost atins de PNŢCD în 2000, când şi-a făcut harachiri intrând într-o alianţă cu mai multe partide liliputane şi fiind astfel azvârlit din Parlament. Avea să fie un gest similar „orbirii" în jocul de șah. „Ochiul" ţărănist n-a văzut o mutare la îndemâna unui începător: dacă ar fi candidat de unul singur, PNŢCD ar fi intrat în Parlament şi cine ştie ce s-ar mai fi întâmplat de atunci încoace. Vlăguiţi, dar cu un potenţial ce le-ar fi permis măcar să rămână în cărţi, ţărăniştii şi-au pus singuri grumajii pe butuc, ca atinşi de o autoindusă hipnoză.
Departe de mine gândul unei imposibile comparaţii între PNŢCD şi PDL. „Trandafirul" PDL s-a întâlnit, totuşi, eteric, la recenta Convenţie Naţională cu simbolistica năucitoare a „orbirii" ţărăniste din 2000. Mă aşteptam la enunţul unei strategii subtile, la surpriza unor ruperi de ritm, la pariuri bărbăreşti menite să scoată partidul din mirajul propriei suficienţe. Nimic din toate acestea: PDL preferă să stea, ca o
