Un fragment dintr-o poveste despre anii 2000. Ar trebui sa facem exercitiul rememorarii istoriei extrem-apropiate. Urechile ne răsună toată ziua de prea mult interbelic şi comunism. Aşadar, fragmentul mai jos, textul integral aici.

Poate cel mai consistent proces al perioadei: politica a devenit tabloidă cu program. Unii acuză televiziunile pentru asta. Am însă o altă ipoteză. Mulţi jurnalişti s-au mutat în politică cu totul: consilieri personali, purtători de cuvînt, firme de consiliere etc. Pe măsură ce presa a decăzut economic, alegerile au devenit un business foarte bun. Anii 2000 au venit cu încă o idee prostă cu aparenţă progresistă, propusă mai ales de intelectuali: votul uninominal şi diferenţierea alegerilor parlamentare de prezidenţiale. În felul acesta în loc de un singur an electoral putem avea şi trei ani consecutivi paralizaţi de alegeri. Apoi, uninominalul presupune investiţii ceva mai ferme din partea candidaţilor: şi mai mulţi bani pe piaţa electorală, multe firme de consultanţă, mulţi jurnalişti implicaţi în actul de promovare politică.

Prima generaţie de jurnalişti postdecembrişti a dat zeci de patroni care continuă să facă presă (Roşca Stănescu, Nistorescu, C.T.Popescu la un moment dat – s-a retras din această postură). Mai toate vîrfurile presei româneşti de azi au cîteva milioane bune în conturi. Următoarea generaţie a intrat în business altfel: părăsind presa şi intrînd ori în zona de comunicare şi PR în mari companii, ori angajaţi la stat, ori dînd consultaţii în perioade electorale. Fenomenul a absorbit destul de mulţi ziarişti nu neapărat celebri. Unii editorialişti au ajuns direct la nivel înalt în politică (Traian Ungureanu, Baconschi sau Sever Voinescu – toţi de la Cotidianul!), alţii au intrat în echipele de consiliere.

Foştii jurnalişti au fost cei care au impus politicianul de televizor, un soi de saltimbanc cu rol