n) Problema cea mare a vremurilor din urmă nu e că se înmulţesc oamenii din ce în ce mai deosebiţi decât noi, ci că se răresc oamenii cu care ne asemănăm. Pe măsură ce ne conştientizăm normalitatea, ne simţim tot mai separaţi. Şi nu-i departe ziua când vom fi consideraţi ciudaţii momentului.
n) Ce-i cu privirea asta?, mă întreabă soţia în timp ce plec de acasă la treburi. Îi răspund că nu-mi dau seama ce fel de privire am, dar ştiind ce treburi mă aşteaptă, e firesc să-mi sticlească niţel ochii ca la nebui.
n) Într-un autocar cu „seniori”, altfel spus cu excursionişti „la preţ redus”, trecuţi bine de 70 de ani, tonul îl dau două categorii de bătrânei: cei exagerat de voioşi şi cei exgerat de ursuzi. De fapt, ursuzii nici nu sunt ursuzi, doar par aşa, datorită entuziasmului contra naturii al veselilor. Ca la toate programele cu „seniori în extrasezon”, în spatele ultimului autocar cu octogenari aleargă şi maşina Salvării.
n) Pentru că am locuit, până la 30 de ani, în cămine şi în odăi mici de servitori, am rămas cu o suferinţă pe care tratatele de psihiatrie n-o reţin: mă dor casele şi camerele nelocuite. Mă dor spaţiile goale, în care un om fără casă s-ar simţi şi el om. Mă dor chiar şi spaţiile pustii de sub scările caselor mari. Când mă invitau colegii mai înstăriţi la ei şi vedeam golul de sub scara ce ducea la etaj, îmi imaginam ce cuib minunat mi-aş fi putut amenaja, să fi fost locul acela întunecos de sub scară al meu.
n) Dacă eşti la curent cu toate scandalurile politice şi penale, cu nebunia zilnică din ţară, evenimentele te ţin încordat, ai senzaţia că ceva şi mai rău e inevitabil. Dacă însă lipseşti o lună, iar în străinătate n-ai posibilitatea să te ţii la zi cu ţara, când revii şi întrebi, cu sufletul la gură, „Ce s-a mai întâmplat cât am fost plecat?”, răspunsul, indiferent cu cine stai de vorb
