Mă tem că nu-i mai pot ierta. Şi că nu-mi mai pot stăpâni urletul. Să fi ştiut ce timpuri mă aşteaptă şi spre ce lume mă îndrept, m-aş fi oprit din mers, poate chiar din îmbătrânit, poate chiar din visat, poate chiar din iubit, poate chiar din sperat. M-aş fi tras în afara timpului, încremenind acolo cu vârsta pe care o aveam atunci, cu visurile de până atunci, cu iubirile de până atunci, cu speranţele de până atunci. Mă durea gândul absenţei mele din viitor, pesemne că d-asta nu m-am oprit.
Ziceam, împreună cu ceilalţi proşti, care, tot aşa, vedeau nişte timpuri grozave în faţă, c-o să am o ţară care să nu fie mai mult a altora decât a mea şi nici a mea mai mult decât a altora. Pe vremea aceea înţelegeam prin ţară cam ceea ce înţeleg şi acum: cerul pe care-l am deasupra capului, un cer de care să-mi fie drag şi când este senin, şi când plouă, pământul de sub picioare, musai cu oasele bunicilor şi părinţilor mei în el şi musai cu izvoarele fântânilor din care am băut mereu când mi-a fost sete, şi mai înţelegeam pragul casei în care locuiesc şi paşii copiilor mei trecând peste pragul acesta.
Cam la atâta voiam şi voiesc să se rezume toată averea mea, care este totuna cu gloria mea, care înseamnă, ar trebui să însemne, mai precis, viitorul pe care-l doream pentru ţara mea. Azi, viitorul acesta pare să fie pe moarte. Şi tot pe moarte pare să fie şi ţara. M-a durut, mi-a venit să urlu atunci când mi-au desfiinţat şcoala, desfiinţând o dată cu ea însăşi memoria locului în care m-am născut. Dar până la urmă i-am iertat.
Mi-a venit să urlu şi atunci când mi-am văzut părinţii, care sunt şi părinţii tăi, cititorule, îmbrâncindu-se la Galaţi cu jandarmii. Şi asta pentru că, lipsiţi de „norocul” de a muri imediat după pensie, s-au trezit în situaţia de a nu mai avea cu ce să-şi cumpere medicamentele şi pâinea. Şi-au ieşit în stradă să spună. P
