Foto: Thinkstock Nu există crimă perfectă. Doar anchete defectuoase, compromise de-un CFL făcut varză, de-un raport medico-legal scris pe genunchi, de ignorarea unor probe şi de nepriceperea celor care instrumentează dosarul. Nu există însă niciun caz în care să fi fost tras la răspundere cel ce a comis astfel de greşeli...
În cazul unei infracţiuni de omor, o anchetă care începe prost se termină lamentabil. Şansele de a prinde autorul scad cu fiecare zi care trece. "Dacă în primele 2-3 luni nu-l găseşti, şansele să-l mai prinzi scad la 30-40%”, declara comisarul de poliţie care s-a ocupat de cazul crimelor în serie de la Vaslui. Au trecut 11 ani de la prima crimă din seria celor patru, iar procurorul de caz a pus eticheta de "rebut” pe dosar.
În 60 de zile de la data săvârşirii omului, expiră termenul de garanţie rezonabil în care, teoretic, ar putea fi prins criminalul. Se întoarce clepsidra şi începe numărătoarea anilor până la prescrierea faptei. Codul de procedură Penală (CPP) nu prevede însă asemenea practici. La art.209, alin.3, CPP prevede că "urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, (şi) în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 174-176 din Codul Penal (n.r. - omorul şi formele sale)”. Iar urmărirea penală presupune, conform art.200 din CPP, şi "strângerea probelor necesare cu privire la identificarea făptuitorilor”. Teoretic. În practică, orice procuror criminalist sincer îţi va mărturisi că nu e treaba lui să-l găsească pe criminal. Misiunea lui nu e să lege, ci să delege.
La 30 ianuarie 2009, procurorul general Laura Kovesi e emis ordinul 32, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de criminalistică în cadrul Ministerului Public, "pentru realizarea atribuţiilor ce-i revin: de efectuare a urmăririi penale ce are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunil
