Dominique Strauss-Khan se transformă repede în trecut pentru FMI. Şi-a încheiat conturile cu Fondul printr-o demisie scrisă cu "infinită tristeţe", în care îşi strigă din nou nevinovăţia, acesta fiind şi semnalul pentru punerea în funcţiune a loteriei numelor de posibili succesori.

Din celula sa de treisprezece metri pătraţi, într-o izolare controlată riguros, aşa cum se cuvine unui prizonier ilustru, care ar putea cădea lesne pradă tentaţiei de a-şi face felul, deţinutul gri DSK (căci i-a fost refuzat dreptul de a purta hainele personale - o umilire inutilă, dar la care sunt supuşi deseori prizonierii iluştri) poate face în minte pariuri despre urmaşul său. Sau poate se gândeşte la momentul când ar putea ieşi din purgatoriu la vreme, pentru a se întoarce în Franţa şi descinde glorios la Elysee. În stabilimentul de maximă securitate Rikers Island, un fel de omonim al închisorii lui Hannibal Lecter, se poate controla orice, în afara gândurilor.

Afară, a început un război al lumilor pentru locul deţinutului gri DSK. Deocamdată, nu este o revoltă făţişă şi concertată împotriva regulii nescrise după care postul de director general al Fondului este o moştenire garantată, transmisă ceas, din mandat în mandat, europenilor. De altfel, numele aflat pe cele mai multe buze este al franţuzoaicei Christine Lagarde, redutabila diriguitoare a Finanţelor din Hexagon, cu o şi mai redutabilă filiaţie profesională peste Atlantic (a fost timp de cinci ani şefa firmei internaţionale de avocatură Baker&McKenzie din Chicago).

După judecata lui Nicolas Sarkozy (apud Le Figaro) - "DSK nu era la FMI un reprezentant al Franţei, el era un francez la FMI. Deci Franţa nu este dezonorată" - Franţa a rămas după păţania lui Kahn la fel de imaculată ca Jeanne D'Arc. Iar Lagarde, una dintre "fetele" politice ale lui Sarko ("Are o minte sclipitoare", spunea, ca mulţi alţii, prin 200