Dulci ca mierea (în epoca me­die­vală, o lungă perioadă de timp, au fost a doua opţiune pentru îndulcit, după miere), micuţe, puternic antioxidante şi bogate în fibre cam aşa am putea caracteriza delicioasele stafide. Probabil că primele poame au fost descoperite accidental uscate pe viţa-de-vie. Se pare că a durat mai multe sute de ani până când omul a decis care dintre cele 8.000 de soiuri de struguri ar putea produce cele mai bune stafide.

Puţină istorie

Istoricii spun că vechii fenicieni şi armenii au făcut primii paşi în perfecţionarea viticulturii, procesul creşterii strugurilor şi selecţia acestora. Între anii 1200-900 î. Hr., fenicienii au început cultivarea podgoriilor în zona Malaga şi Valencia (Spania) şi în Corint (Grecia). În aceeaşi perioadă, armenii au înfiinţat podgorii în Persia (Turcia, Iran, Irak). Aceste zone ge­neroase aveau climatul perfect pentru obţinerea stafidelor şi erau şi aproape de Roma şi Atena unde au apărut primele pieţe în care se vindeau delicioasele boabe de struguri uscate.

Stafidele obţinute din struguri Mus­­cat – mari, cu seminţe, bogate în gust şi pline de aromă – au fost pri­mele cultivate în zonele Malaga şi Va­lencia. Cele mai mici – fără sâmburi, uşor picante – au fost obţinute în Co­rint. Ulterior, fenicienii şi armenii au început negoţul cu stafide cu grecii şi romanii. Poamele obţinute din soiurile de struguri Muscat, Sultanas şi Cu­rant au devenit cele mai populare şi cu cea mai mare cerere la greci şi romani, care le consumau în cantităţi mari. Cu cât creştea po­pu­la­ritatea stafidelor cu atât li se urca şi preţul. Vă vine să credeţi că în Roma Antică cu două vase de stafide se putea cum­păra un sclav! Medicii din Antichitate prescriau stafidele ca me­dicamente care puteau vindeca toate bolile, de la otrăvirea cu ciuperci până la bolile bătrâneţii.

Îm­pă­ratul Augustus se delecta la m