Nu şi-a mângâiat pântecul nici măcar o dată. Nu i-a vorbit, nu i-a cântat însufleţită, nu i-a dat vreun semn cald, nu i-a desenat vreun arc vesel de zâmbet. Şi-a îndestulat aşteptarea cu atitudinea celor din jur. Spera ca odată ce bulgărele mic dinlăuntrul său începe să capete dimensiuni, deasupra ei va apărea o aură aparte. Că ochii din jur o vor percepe în altă intesitate luminoasă, că noua ei atribuţie de gazdă a micului boţ în formare va ţese o pânză colorată de protecţie dincolo de care nu va mai patrunde nicio pală de vânt rece, niciun fir de voce răstită, niciun bliţ de privire tăioasă.

Aştepta ca bucata găzduită de carne să-i dea toată protecţia şi magia ei. Şi-a pus în ea toate speranţele pentru ca lunile ce urmau să îi aducă atenţia visată a tuturor. Dar creştea lent şi liniile încăpăţânate ale trupului ei se lăsau cu greu deformate. Vroia ca totul să se întâmple repede, îşi imagina procesul atât de complicat ca pe ceva simplu, ca pe un aluat pe care nu trebuie să-l frămânţi, doar presari ingredientele şi aştepţi coca să dospească direct în formele dorite, stârnind admiraţia şi ovaţiile asistenţei.

Pas cu pas îşi alcătuise fiecare mişcare. Mai era puţin şi afla culoarea în care avea să traseze cu tuşe ample acoperişul cuibului. Era atât de preocupată cu decorul încât a uitat complet de conţinutul vintrelor. L-a neglijat. A cerut totul de la embrionul din ea, omiţând orice gând tandru, orice ton cald de voce launtrică. Era biletul ei taxat în grabă spre o vacanţă, era scara ce urca la etajul superior, acolo unde urma să fie primită cu urale.

Dar nu s-a mai întâmplat. Neîncălzit şi descurajat s-a dizolvat sub propria crustă. Rece şi amară. Amuţit şi asurzit complet de euforia otravită ce îl cuprindea prin omisiune absolută, s-a topit fără efervescenţă. Discret. Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

Nu şi-a mângâiat pântecul nici măc