Demisia lui Dominique Strauss-Khan a generat o polemică faţă de cine va fi viitorul şef al FMI. Europenii cer postul în virtutea tradiţiei. Dar scrie undeva că trebuie să-l şi primească?

Nu. Faptul că preşedintele FMI a fost un european încă de la fondarea instituţie în 1944, ţine de un „gentleman’s agreement” între artizanii creării acestei instituţii: americanii şi britanicii. Pentru că Banca Mondială urma să fie condusă de un american, voci din Statele Unite – cel mai vocal fiind Secretarul Trezoreriei, Frederick Vinson – au cerut ca europenii să primească conducerea FMI-ului. Apoi, pentru o lungă perioadă – având în vedere că Statele Unite şi statele europene au fost principalele contributoare financiare – tradiţia nu a fost contestată.

Totuşi, din 1944 numărul ţărilor membre ale Fondului au crescut de la 44 până la 187 astăzi, rolul lor în procesul de decizie al FMI-ului crescând exponenţial. Astăzi, zilele „înţelegerii” americano-europene sunt numărate. Oficialii brazilieni şi sud africani au cerut explicit ca viitorul şef al FMI să fie dintr-o ţară emergentă. Iar creşterea influenţei economice relative a „restului” în faţa vestului este un bun argument pentru ca schimbarea să se producă. De altfel, în regulamentul de funcţionare a Fondului nu există nicio menţiune despre naţionalitatea directorului executiv, ci se decide că acesta va fi nominalizat de comitetul executiv. Regulile de vot avantajează ţările cu o economie puternică, ceea ce acum avantajează statele emergente.

În replică la această ofensivă diplomatică, europenii afirmă că rolul important asumat de FMI în salvarea unor state importante din Europa obligă ca directorul Fondului să fie un bun cunoscător al realităţilor economice europene. Dar de această dată s-ar putea ca lobby-ul european să nu mai fie suficient.