Nu mai rămăsese nedansată niciuna dintre zilnic trecutele străzi. Nu mai aveam paşi de mers cu mine şi mă gândeam uneori să-i caut, că poate vor fi venind şi neutre vederi, aşa că trebuia să fiu pregătită. Însă nu-mi mai era la îndemână măsura învăţată şi m-am împăcat repede cu nepotolirea mişcărilor rotunde. Vezi, suntem iar în mai, ca întotdeauna. Iar nu mai ştiu să merg.

Mi-am cusut bănuţul de argint de bucata mică şi roşie de bumbac fierbinte şi am ştiut atunci că n-are decât să treacă oricâtă vreme o vrea, în zadar se va zbate secunda să se-mplinească. Şi-am mai ştiut că e vie şi nevătămată lumina asta lichidă care ne ţine în paturi de transfuzie nesfârşită şi că dezlegare n-are, deasupra de putere, tăgadă şi răspas. Am mai vrut să mă ridic din mine, ştii, dar gândul nu s-a născut viu, că nu poţi umbri sângele cu apă, fie ea şi făcătoare de văi sărate şi mereu altele, cu maluri moi. Clipeşte acum, lung şi strâns, Javier. Nu te grăbi să deschizi fereastra.

Aruncam spre tine ovale de adevăruri mici şi femeieşti, hai, râzi ca atunci, iar tu le prindeai şi suflai asupra lor cald, dându-mi-le înapoi, la adăpost. Şi îndrăzneai să afli nume nou nestricăciunii: să nu-mi ascund buzele şi ochii sub podoabă de străină culoare. Mai ştii când ai sărutat, a încuviinţare, inelul de lemn pe care l-am pus cu frică în ziua în care nu mă simţeam frumoasă? De sute de ori, mestecându-l în pupile, terfelindu-l în amprente, până l-am smuls din deget de-atâta sugrumare, iar de-atunci nici nu-l mai pot privi. Îl dau.

Mai miros şi acum a sălbăticiune odihnindu-se împotriva adierii şi mai topesc în nări aerul câmpului de ciuperci fermecate de apropierea uciderii. Şi nu mi s-a uscat blana. Străluceşte brun şi ud. Mă mai laşi, Javier, să-ţi spun mai nimicuri? Să nu mănânc nimic şi să dorm tot somnul deodată?

Îţi povesteam de Akhenaton, cel-ce-sălăşluieşte-întru-adev