Sub îngăduinţa complice a unor jurnalişti-moderatori de doi bani, o mână de analişti şcoliţi mai degrabă prin viaţă şi prin sediile trusturilor media decât prin instituţiile de învăţământ româneşti secundare ori superioare, plus câţiva sindicalişti isterici, plus câţiva politicieni mediocri - aflaţi cu toţii într-o criză acută atât de soluţii constructive, cât şi de noţiuni elementare din domeniul ştiinţelor sociale - se proiectează iresponsabil la televizor, zi de zi, într-un regim autoritar închipuit. Ba, pe alocuri, chiar şi în ceva mai rău decât atât...

Nicolae Ceauşescu - adeseori în calitate de referinţă pozitivă - sau termeni ca „tiran", „nazism", „fascism" ori „dictator" circulă ca mărunţişul la tarabă prin discursurile acestor emiţători de mesaje pe sticlă. Sunt preluaţi apoi şi multiplicaţi de activişti mărunţi de partid, de nostalgici cu memoria scurtă, de studenţi cretini. Dintre toate aceste cuvinte care au parazitat nepermis în ultimii ani discursul public, unul este de departe cel mai strident, mai absurd şi mai deranjant: „totalitar". Pentru cei care îl utilizează cu nonşalanţă, pentru cei care consideră că s-ar potrivi în prezent, dar, mai ales, pentru a încerca să restabilim, în parte, semnificaţiile, intensităţile şi dimensiunile experienţelor înaintaşilor noştri sub totalitarism, propunem o scurtă întoarcere în timp, la unul dintre evenimentele dramatice produse de un asemenea tip de regim.

Comunităţile tătare de pretutindeni comemorează zilele acestea deportarea din Peninsula Crimeea. Din ordinul lui Stalin, către sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în intervalul 18 - 20 mai 1944, întreaga populaţie din zonă, aparţinând acestei etnii, a fost mutată forţat în Asia Centrală, în Siberia şi în Munţii Urali. Istoricii estimează că aproximativ 200.000 de persoane au fost victimele acestui proces. Majoritatea erau bătrâni, fem