De vreo lună încoace, mediile universitare se agită teribil pe tema mult aşteptatelor noi criterii minimale pentru posturile de lector, conferenţiar, profesor şi corespondentele din cercetare. Ordinul de ministru prin care vor fi introduse nu a ieşit încă, întîrzie, dar criteriile se cam ştiu, se discută; lumea se mişcă. Spectacolul e dezolant şi arată situaţia cu adevărat deplorabilă în care ne aflăm. Despre ce e, de fapt, vorba? De ce se sperie lumea? Ce i se cere? Se pretind nişte realizări profesionale minimale, în lipsa cărora nimeni n-ar mai trebui să se poată înscrie la un concurs pentru respectivul post. Criteriile, diferite în funcţie de specificul fiecărui domeniu, se referă la un minim de publicaţii ştiinţifice în reviste cu un anumit prestigiu (adică situate în prima jumătate a ierarhiei domeniului) şi la un număr rezonabil de citări ale rezultatelor proprii, tot în asemenea reviste. Pentru prima dată, cel puţin în istoria recentă a universităţii româneşti, se introduc nişte criterii mai ales calitative clare, fără putinţă de echivalare (în loc de un articol tare, cinci mai slăbuţe...). Aşa cum le ştiu, de la matematică şi fizică, de exemplu, criteriile astea nu au nimic de speriat: cele de profesor, de pildă, sînt îndeplinite, în mod normal, de orice post-doc serios din Vest, de orice cercetător pe la treizeci şi cinci, patruzeci de ani. Cam ăsta e nivelul care produce, la noi, atîta spaimă. Ceea ce „dincolo“ e un minim de decenţă, la noi devine piatră de hotar şi e pe cale să năruie cariere. Lupta se duce acum, la unele domenii, în culise, pentru relaxarea, pînă la diluare totală, a acestor criterii. E tare trist să vezi că o mulţime de profesori plini, unii şi conducători de doctorat, nu îndeplinesc nici măcar noile criterii pentru conferenţiar şi se situează sub nivelul unui tînăr cercetăror dintr-o universitate americană sau europeană bună. Că