Cine nu îşi aminteşte poveştile copilăriei, înseamnă fie că nu a avut parte de copilărie, fie că poveştile nu l-au marcat. Unii sunt de părere, însă, că însăşi copilăria este o poveste... mai ales când o priveşti de la distanţa anilor. Dar la ce ne foloseşte, în realitate, să ne mai amintim de copilărie şi de poveştile ei?! Poate spre a ne explica, dacă avem chef, împlinirile sau greşelile, convingerile, preferinţele, derutele, ezitările, victimizările, iar câteodată chiar complexele noastre... Adică se ne luăm în serios, în fiecare moment. Până şi Freud ar fi invidios pe noi dacă ne-ar auzi câte frământări şi bătăi de cap ne dă timpul lumii dintâi asupra căreia am deschis ochii. Tocmai el, care spunea "Nu mă pot gândi la nicio lipsă din copilărie aşa de puternică precum nevoia unui tată protector"... Aşa o fi, aşa va fi mereu, cât timp firea umană a fost, este şi va fi predispusă să-şi supravegheze echilibrul vârstei prin ochii copilăriei. De altfel, medici, psihologi, scriitori, poeţi, filosofi, artişti plastici au găsit şi găsesc o neaşteptată sursă de bucurie în tainele copilăriei. Copilăria -"Inima tuturor vârstelor" (Lucian Blaga), "Singurul paradis pierdut" (Valeriu Butulescu), "Lumea de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare" (Eugen Ionesco), "Imensa nevoie de mirare" (Victor Hugo) - o purtăm cu noi toată viaţa. Şi ne minunăm că ne poate trăda în orice clipă. Fiindcă în chipul ei diafan se ascund, ameninţătoare, tăcerile noastre, lipsa noastră de curaj sau tupeul fără limite, orgoliile şi deznădejdile, tentaţia de a deforma adevărul, şi multe alte derapaje personale. Dar, între toate, ca un cântec de leagăn, ca un ghiocel ieşit prematur de sub haina omătului, ca un zvon stimulator de primăvară, îşi face loc mirarea; uimirea autobiografică; emoţia profundă în faţa incredibilului.