Nu-mi ştiu strămoşii, fiindcă nici ei nu i-au ştiut pe ai lor. Săracii şi mărginiţii n-au nici un motiv să-şi cunoască trecutul. Ce să găsească în trecut dacă nu tot săraci şi mărginiţi ca şi ei? Formula „oameni mărginiţi” se referă nu numai la întinderile spirituale, ci şi la interesul pentru genealogie.
Într-o vreme, m-am îndârjit să sap în timp, dar ce-am găsit la străbunici mi-a scurtat pentru totdeauna curiozitatea. M-am limitat la generaţia bunicilor. Nici la ea toată. Din toată cuprinderea neamului, m-am oprit la doar câţiva veri şi unchi şi numai câteva mătuşi care mi-au dat motive de respect. Şi măcar dacă aş fi fost conştient că tot ce simţeam pentru dânşii însemna respect.
Cei care îngrijesc de arborele genealogic al familiei pe sute de ani o fac pentru că au fost crescuţi într-o idee durabilă de respect. Tot ce contează în educaţia unui om de la respectul pentru înaintaşi vine. Când creşti în afara climatului de respect, de cinstire şi de continuitate, ajungi la valorile vieţii târziu şi întâmplător, prin excepţie, pe sărite. Scării pe care urci îi lipsesc multe din primele trepte şi nici cele de sus nu-s una după alta.
Am citit cartea foarte lăudată a unui prozator de origine armeană şi, pentru prima oară, la lectura unui volum cu caracter memorialistic, am înţeles ce forţă stârneşte într-un arbore genealogic înalt şi rămuros continuitatea respectului. Trecutul nu e nici bun, nici rău. Trecutul e totul. Fără trecut, te zbaţi şi bâjbâi toată viaţa ieşirea din condiţia de nimeni. Uneori reuşeşti, însă golul din care vii e infirmitatea pe care o resimţi permanent şi nu o poţi împărtăşi. Ştii că-ţi lipseşte ceva foarte important, e o durere surdă care nu se vindecă şi cu timpul ajungi să crezi că durerea e unul dintre organele tale vitale, că toţi oamenii îl au. Cei care spun cu aparentă mândrie că sunt prima generaţie în pantofi, că pă
