Pe Nietzsche nu-l poţi gusta decît atunci cînd te apucă pofta răzvrătirii. Sau atunci cînd vrei să-ţi sporeşti dispreţul faţă de pegra speciei umane. Sau în momentele de mizantropie, cînd, scîrbit de lume, vrei s-o cureţi desfiinţînd-o.

În schimb, parcurs cu dispoziţia aşezată a cititorului care caută motive de lucidă documentare, autorul din Röcken te indispune. Şi la mijloc nu e atît nesuferita emfază cu care vorbeşte de sine ca de un zeu mîntuitor, acea dizgraţioasă vanitate de a-şi ridica un soclu de profet irepetabil, ci incredibila fugă de idei: morbida înclinaţie de a divaga, înclinaţie din cauza căreia, citit cu atenţie, impresia pe care o lasă e de incoercibil spirit delirant. O jerbă de ditirambi umflaţi dincolo de tivul oricărei cuviinţe, la care se adaugă o euforie suspectă, pornită dintr-o umoare care şi-a pierdut busola.

De aceea, pe Nietzsche îl savurezi în tinereţe. După o vîrstă, nemaiputînd să intri în spiritul hiperbolelor de piramidă, nu te mai atrage decît stilul lor. Îi urmăreşti dansul prozodic, salturile lexicale, ruperile de ritm, dar în nici un caz sensurile. E ca un copil talentat căruia îi admiri graţia mişcărilor fără a-i mai putea lua în serios nuanţele. Un ghepard care, ţîşnind în sprinturi fulgerătoare, oboseşte repede şi renunţă a-şi urmări ideea, căci stilul său fragmentar nu provine dintr-o opţiune estetică, ci dintr-o deficienţă de atenţie. Nietzsche scrie în secvenţe scurte fiindcă nu poate păstra linia dreaptă şi ar fi o impietate să-i cauţi în operă o consecvenţă a ideilor declamate.

Nicolae Stan trebuie să-l fi urmărit ani de zile pe ghepard, cercetîndu-i piruetele, cîntărindu-i viaţa şi comparîndu-i artificiile retorice. Şi astfel a putut să-i depisteze nu doar căderile şi inconsecvenţele, dar şi sclipirile indubitabile. Numai aşa se explică fineţea observaţiilor la care ajunge în Nietzsche, ermitul vese