Ştefan Zicher a scris piesele Oreste în străinătate şi Aglaia în 1969 şi 1970, dar le-a publicat abia în 1997. Lucrul nu este surprinzător, căci secvenţele dipticului dramatic nu ar fi putut apărea la data compunerii lor: în pofida plasării în spaţiul antic, ele trimit la actualitate într-un fel inacceptabil pentru un regim dictatorial.

Naratorul din Oreste în străinătate propune transmutarea eroului eschilian în Atena lui Cleon şi a lui Socrate, cel mai civilizat centru al erei celei mai civilizate, pentru a verifica ce soartă ar fi avut el printre cei care nu cred în blestemul zeilor şi îşi făuresc singuri soarta: l-am adus printre voi pe Oreste, fiul greu încercat de soartă al regelui Agamemnon din Argos, ca să demonstrez cât de diferită ar fi fost viaţa acestui tânăr, vlăstar al unei familii ce poartă greul blestem al zeilor, dacă ar fi avut şansa să trăiască acum şi printre noi (I). Luat ca ostatic în Argos încă din pruncie, eroul lui Ştefan Zicher se consideră acum atenian şi îşi ignoră originile (am venit tare demult şi nu mai ştiu de unde – I), nu fără a avea intuiţia unor păcate obscure care-i apasă neamul: Eram într-adevăr chinuit de amintiri care nu erau ale mele. Parcă aş avea ceva în sânge fără să ştiu ce anume. S-a întâmplat poate ceva cu strămoşii mei sau poate chiar cu mine, dar parcă într-o altă viaţă (I). După ce dezvăluie plagiatul lui Gorgias, care şi-a însuşit studiul lui Ghebeus despre situaţia învăţământului atenian fără a avea nicio cunoştinţă în domeniu, Oreste devine ţinta persecuţiilor celui demascat, iar acesta caută să-l alunge de la catedră şi din oraş. Presimţindu-şi soarta şi intuindu-şi vina ancestrală, tânărul susţine că să-ţi părăseşti patria e parcă ţi-ai ucide mama (III). Iubita eroului, Aglaia, e convinsă că cel drag nu poate fi intimidat de nicio forţă a întunericului într-o epocă istorică guvernată de raţionali