Începînd cu lansarea la apă a pozitivismului istoriografic s-a produs treptat o mutaţie la nivelul sensibilităţii specialiştilor în domeniul studierii trecutului. Dacă, pînă atunci, în mai toate epocile s-a acordat o atenţie specială izvoarelor narative, deodată nevoia de precizie la nivelul informaţiei istorice a făcut ca expertului în epoci revolute să i se pară mai ofertant documentul oficial. Experienţa istorică a comunismului românesc a arătat oricui era pregătit să o vadă că pînă şi rapoartele cele mai solemne, elaborate la cererea dictatorului, erau falsificate cu complicitatea mai multor instanţe de decizie ierarhic ordonate, astfel încît, de pildă, rezultatele producţiei agricole la hectar sau tonajul de fontă pe cap de locuitor să pară substanţial crescute în raport cu realitatea din teren. Şi asta în condiţiile în care diverse parafe, numere de ordine şi semnă-turi cu greutate garantau adevărurile înscrise pe hîrtie. Obiceiul a dăinuit pînă astăzi, după cum rezultă din neclarităţile semnalate de FMI în raportul de curînd remis acestui for de către autorităţile noastre actuale, fapt care a determinat organismul internaţional menţionat să treacă la verificări riguroase, menite să evidenţieze punctele slabe ale evaluării iniţiale. Sînt numai nişte exemple care pun în lumină necesitatea de a contrabalansa textele – standardizate sau nu – ale documentului oficial cu evaluările subiective ale diverşilor martori şi participanţi la istoria unei epoci. Fără asemenea posibilităţi de control, istoricul se poate trezi că patinează în gol, devenind fără voie autor de ficţiuni. Cu asemenea gînduri am parcurs – cu întîrziere – paginile filozofului C. Rădulescu-Motru (1868 - 1957) din ciclul de mărturisiri Revizuiri şi adăugiri. 1943 (vol. I, Bucureşti, Editura Floarea Darurilor, 1996, 272p.), bogate în notaţii dintre cele mai felurite, care îmbogăţesc indubitabil