Contemporan cu Baba şi alţi monştri sacri ai picturii, Dan Hatmanu îşi are, încă din viaţă, locul său în galeria de onoare a culturii române.
Astăzi apreciază gestul tânărului artist care coboară în stradă pentru a-şi face cunoscută opera, pretinde ca maneaua să nu fie numită muzică românească şi ne invită cu ştiinţă să ne iubim meseria.
Ceauşescu, la un pahar cu Ştefan cel Mare
În tabloul "omagial" al picturii româneşti, prietenul său, pictorul Piliuţă, îl aşteaptă cu paharul ridicat la intrarea în galeria artiştilor români nemuritori. E un exerciţiu de imaginaţie asemănător contestatei picturi a lui Hatmanu în care Ceauşescu ciocneşte o cupă de şampanie cu Ştefan cel Mare oglindit în tabloul reprezentat în aceeaşi pictură. Dar nu această operă e reprezentativă pentru maestru, de la ea a avut doar de pătimit. Din alte culori pastelate e compus meritul său pentru dezvoltarea artei româneşti…
Stăm în atelier. Umbrele muncii sale de ani şi ani se răsfrâng în tablouri. Îşi amintea cândva că mâinile tatălui său miroseau a zer de vacă. Palmele maestrului, încreţite de măsura geniului său, miros a culori. O mustaţă îngustă, lungă cât firul unei bancnote valoroase, o vorbă domoală şi doi ochi vii, luminoşi: este portretul artistului la bătrâneţe. Un luptător în tranşeele artei, în luptă cu invidia, uneori cu umbrele contestării, mai ales după Revoluţie, pentru picturile "omagiale" cu Ceauşescu. "Era şi el o persoană ca oricare alta, dacă fac portretul realist al unui vagabond, pentru că în majoritatea tablourilor nu am îngroşat caracterul, se cheamă că îi fac un omagiu?", se apără maestrul. De altfel, comentariile pe marginea tabloului cu Ceauşescu frizau ridicolul. "S-a spus că într-un fel l-am făcut pe secretarul general al partidului beţiv, pentru că avea mai puţină băutură în pahar decât Ştefan cel Mare, şi alte baza
