După o lungă pauză (gestaţie?), Ion Mureş an ne oferă un volum de versuri echivalent cu o fenomenologie a alcoolului.
Conform viziunii d-sale, alcoolul nu e o simplă scornire pămîntească, defel o smintire, un nărav ce se cuvine osîndit, ci un reflex al unei puteri metafizice, al unei idei platoniciene. O rămăşiţă edenică (Întoarcerea fiului risipitor). Nu e de mirare, aşadar, că alcoolicii trăiesc într-o lume a lor ce ignoră Lumea, că libaţiile reprezintă un ritual cosmic (Poemul alcoolicilor). Totul e să menţii această relaţie fragilă între cele două sfere, să te transpui în transa bahică în aşa fel încît să nu pierzi din vedere realul (care e astfel esenţializat, adus la ascuţişurile sale dramatice), dar nici să omiţi priveliştea transmundană ce ţi se oferă, darul inestimabil al licorii zeieşti. A consuma alcool, spunea Baudelaire, înseamnă a te adăpa cu geniu. Alcoolul ar fi o sursă de genialitate spontană, aflată la îndemînă. „Responsabilitatea” caldă, avîntată cu care se exprimă inclusiv „alcoolicii tineri”, vorbind despre „viaţă, aşa, în general”, atestă o mirabilă substituţie a experienţei prin inspiraţia potatorică. Graţie băuturii ia naştere o sapienţă orgiastică, cvasimaterială precum o metaforă. Stîngăciile, bîlbîielile, poticnirile se mistuie în faţa acestei stihii sufleteşti, care e o iluminare: „Ea îl vedea stînd cu capul în jos în lumină. / Cu capul în jos pe jumătate digerat, / în lumina ca într-un stomac nesătul. / Şi nici noi, Doamne, noi, bătrînii, noi, înţelepţii, nu am înţeles. / Nu am putut. / Căci întotdeauna adevărul a fost opera unor oameni neîndemînatici” (Opera unor oameni neîndemînatici).
Să fie alcoolul una din feţele întunecate ale vinovăţiei? Să fie un păcat sau, aşa cum cred orientalii, o cale privilegiată a spiritului spre sine însuşi? Ruperea de mundan a băutorilor implică oricum un sacrificiu. Răsplata o constituie
