„Din când în când, ne pomeneam cu razii. În faţa porţii se opreau maşinile Securităţii, casa se umplea de oameni în uniformă şi în civil, care controlau, căpiaţi, tot, casa, şura, stogurile de paie, grajdul, chiar şi fântâna. […] Ticu, chemat la Cluj, la Securitate, reapărea acasă cu faţa însângerată.

– Ce ai păţită? Ce ai pe frunte şi pe sprâncene? l-am întrebat o dată, când eram cam pe clasa a cincea, iar el se întorsese de la Cluj cu faţa numai cheaguri negre de sânge.

– Nimic, m-a minţit el senin, am căzut de pe bicicletă.

N-avea cum să cadă, pe bicicletă noi l-am învăţat să umble, Tinu şi cu mine.”

Cu ce convingere de netulburat pare rostită ultima propoziţie! E convingerea unui copil care ştie că şi-a făcut ireproşabil treaba. Că nu se poate ca lucrurile să stea altfel decât le-a lăsat el. Numai că vocea aparţine, totuşi, altcuiva. Adultului. Celui care-şi aduce aminte. Şi care refuză să se folosească, peste ani, de alte argumente, adăugate, cu siguranţă, pe parcurs. Cel iniţial, spontan, naiv, îi este, şi astăzi, de ajuns.

Citatul (pp. 97-98) e extras din romanul Martei Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, apărut de curând în seria de autor iniţiată de Editura Polirom. (Care mai cuprinde, până acum, integrala volumelor de poezie, Apocalipsa după Marta şi o a treia ediţie, revăzută şi adăugită, a eseului din 1999, cu titlul uşor schimbat, Cioran sau un trecut deocheat.)

Marta Petreu face, cu totul surprinzător, pasul către proză. Surprinzător, înclin să cred, chiar şi pentru autoare. Evenimentul nodal al cărţii se petrece în mai 2010. (Altfel, multe dintre episoade coboară destul de adânc în timp, până în perioada Războiului Mondial.) După indicaţia de la sfârşit, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului a fost încheiat în septembrie 2010.

N-aş insista asupra acestor date dacă în textura romanului n-ar fi prezente urmel