Figură aurorală a paşoptismului, Heliade este cel dintîi scriitor român care a avut ideea apartenenţei la o „generaţie a începutului“ al cărei şef să fie el însuşi. Psihologia inaugură rii, a lansării unui plan pentru dezvoltarea ulterioară a culturii naţionale, îl defineşte pe acest scriitor şi îi explică substanţa ultimă.

La prima vedere, viaţa lui Heliade este mai interesantă decît opera lui, deoarece ea s-a împletit cu momentele esenţiale ale perioadei paşoptiste. Profesorul, editorul, omul politic l-au impus pe literat. Pînă astăzi, literatura heliadescă a fost judecată mai ales în funcţie de circumstanţele vieţii autorului; a sosit poate momentul ca versurile semnate de Heliade să fie judecate drept valoare în sine, lume poetică autonomă, indiferentă ia tribulaţiile biografice.

Tîrgoveţ cu admiraţie complexată faţă de boierime; profesor cu de la sine putere, fără să-l fi numit cineva; ziarist, editor şi scriitor în virtutea dorinţei proprii şi a curajului de a se afirma; reformator al limbii române literare, condus, în această operaţie, doar de un instinct sigur; auto-proclamat şef de generaţie şi de şcoală, recunoscut apoi în această calitate de publicul larg - Heliade expune încă de la început profilul unei personalităţi complexe şi patetice. Momentul 1848, pregătit prin toată activitatea lui de pînă atunci, a fost unul apoteotic - iar apoteoza a continuat în primii ani de exil. Şi-a prelungit exilul cît a putut mai mult, peste un deceniu, în speranţa de a dobîndi o statură culturală şi politică de nivel european (pe cea de nivel naţional o avea deja!). Reîntors, probabil cu regret, în patrie, a fost obligat să-şi constate adevărata statură, devenită mai degrabă modestă, pentru că împrejurările favorabile din trecut se schimbaseră. A lăsat o operă fragmentară, neterminată, şi mai ales mii de proiecte, unul mai himeric decît celălalt. (La 70 d