Privind in urma, oricat ni s-ar fi parut atunci de absurda si nefunctionala, relatia sau, mai bine spus, non-relatia dintre premierul Calin Popescu Tariceanu si Traian Basescu s-a dovedit a fi unul dintre cele mai reusite modele de guvernare a Romaniei.
Dincolo de cresterea economica, fie ea bazata doar pe consum si credit in nestire de la banci, fie doar pe speculatiile imobiliare, s-a mai petrecut ceva interesat, acum uitat si, cel mai probabil, regretat de mai toata lumea.
A existat in perioada 2007 - 2008 un echilibru al puterilor statului, o impartire inteleapta, fara voie, dar benefica a raporturilor de forte politice. In Parlament, Guvernul Tariceanu era minoritar, cu sustinerea fatisa a PSD si ingaduit de PD-L, ceea ce nu-i permitea premierului liberal sa isi faca de cap cu banii publici si ordonantele de urgenta sau asumarile de raspundere, in modul in care astazi Executivul condus de Emil Boc demonstreaza ca poate sfida si Legislativul si spiritul Constitutiei.
Se va fi dovedit deja ca pentru Romania, unde tendinta si tentatia nerespectarii legii si a interesului public sunt inscrise in codul genetic al fiecarui politician, cea mai buna formula de dezvoltare pentru clasa politica este sa isi imparta, pe cat se poate, puterea in mod egal, astfel incat fiecare sa depinda de altul, unul sa aiba nevoie de celalalt, sa il vaneze si sa il atentioneze in permanenta sa vegheze la corectitudinea actiunilor sale.
Stiu, aceea a si fost perioada in care Curtea Constitutionala a devenit vedeta nationala, iar conflictele la scena deschisa intre cele doua Palate - Victoria si Cotroceni - ajungeau aproape toate pe la CCR. Blocajele se tineau lant, presedintele critica in fiecare zi cate un ministru sau il ironiza in permanenta pe Tariceanu, apareau dosare in presa de mare coruptie printre ministrii liberali, Executivul sfida
