"Te mulţumeşti cu scrisul mărunt, îţi faci iluzii că el poate surprinde o parte din ceea ce desenul ar surprinde mai bine, şi adaugi alte note între ramele paginii, îndoit însă: niciodată nu ţi-a reuşit o descriere făcută la faţa locului, în aer liber, e probabil o lege a scrisului să nu reuşească decât după ce s-au stins ţipetele formelor şi ale culorilor şi s-au prăvălit în ireal lumina prea crudă, cântecul viu al păsărelelor, aromele şi şoaptele peisajului. Şi-apoi, hârtia, închipuită ca o mediterana fără margini, te-ndeamnă să tot navighezi, necuprinsul ei are loc şi pentru cel mai neînsemnat detaliu, îţi vine să te-apuci de-o treabă nebunească: să faci inventarul complet al tuturor văzutelor şi nevăzutelor, fabuloasă acumulare de chipuri şi aparenţe, fiindcă nu cred să fie în lume scriitor care să nu spere ca va reuşi, într-o zi, să epuizeze, printr-o muncă tenace, întregul mobilier al unei privelişti, catagrafiind până şi furnicile şi frunzele, stelele din cer şi stelele din iarbă, universalul puls al sevelor în tulpini şi mulţimea umbrelor ce însoţesc de-aproape fiecare obiect", scria Mircea Horia Simionescu.

Ultimul mohican al Şcolii de la Târgovişte îşi va găsi astăzi ultimul popas pământesc la Cimitirul Bellu, după ce a reuşit, în felul lui, să inventarieze, într-un joc ironic, dublat de nostalgie, o lume, să creeze, alături de "stele din cer şi stele din iarbă", oameni şi cărţi, întâmplări şi farse literare.

Născut în 1928 la Târgovişte, s-a jucat din adolescenţă cu cuvintele, a participat, fără să ştie, aşa cum Domnul Jourdin nu ştia că face proză, la avangardele epocii, a trecut, împreună cu prietenii din acea vreme, prin tăvălugul istoriei, de care s-a apărat, uneori mai bine, alte ori mai rău.

A redactat, în liceu fiind, împreună cu Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi alţi adolescenţi târgovişteni, reviste manuscris, într-un singur