Mesajul transmis de poezie si de tablou e unul nelinistior si nesigur fata de ceea ce inseamna statornicia sentimentelor umane, aflate mereu intr-o continua schimbare... Rasfoind recent albumul de arta "Iasul - Evocare setimentatala", aparut la Editura Dana Art, semnat de Dan Hatmanu, am dat peste urmatorul pasaj iesit de sub sprintara pana a lui Marin Sorescu: "Imi place nestarea picturii lui Dan Hatmanu, asezata cumva in panta, in asa fel incit sa nu-ti poti scalda de doua ori privirea in acelasi tablou, vreau sa zic, in acelasi fel de a picta. Viziunile sale curg in serii compacte, si artistul, un sentimental care se desprinde de trecut rizind, le face cu mina, eliberindu-se astfel prin gest si creindu-si disponibilitati pentru noi aventuri ale penelului...". Ceea ce ne raneste ochiul sau mai degraba zgirie urechea in acest vertij sorescian este cuvintul "nestarea". De sorginte stanesciana, cuvintul nu defineste foarte clar intentia autorului. Probabil ca in acest context nestarea e sinonima cu nelinistea. Sau cu cautarea, cu curgerea heraclitieana, ce apare in context. Dincolo, insa, de acest neajuns, linia picturii lui Dan Hatmanu e intuita milimetric... Ceea ce m-a uimit in acest pasaj - franchetea, lejeritatea si exactitatea cu care Marin Sorescu se pronunta asupra picturii cunoscutului artist iesean. E o privire care vine atit din interiorul obiectului artistic pe care il defineste, cit si din afara lui. Aceasta dubla perspectiva (abordare) nu poate avea corespondent decit un spirit care s-a izbit, la rindu-i, de anumite limite ale artei, meditind indelung asupra lor. Ajuns aici, trebuie sa remarc faptul ca Marin Sorescu a fost preocupat nu numai de literatura, ci si de artele plastice. Scriind despre una din expozitiile sale inaugurate postum, criticul de arta Pavel Susara remarca faptul ca Marin Sorescu poseda rara inteligenta de-a empatiza cu lumea pe care