Un oraş îl cunoşti cel mai bine prin ochii celor care au copilărit în el. Fără memoria copilăriei, ce-l regă- seşte totdeauna cu prospeţimea dintâi, nici un oraş nu se poate numi – în accepţia vie a cuvântului – oraş...
Ştiam portul de la Dunăre. Tagma simpatică a brăilenilor. Recunoscându-se între ei după o agerime specifică a minţii. După acel dor de mişcare, potrivit vecinătăţii marilor cursuri de apă.
Seara viorie de primăvară cu fâlfâit provincial de turturici cade pe bitumul neted turnat în cartierul lui Panait Istrati...
Ceva mai târziu luăm cina la Lotca, rezemaţi de pereţii de stuf ai localului ce scot un sunet de baltă când apeşi cu spinarea pe ei... Un crap enorm împăiat pluteşte deasupra noastră într-o vârşă.
Un profesor timid, dar foarte perspicace, ne pune în vedere, nouă, bucureştenilor:
„Domnii mei, să ştiţi, Brăila este un oraş nervos.”
În sensul temperamentului, fireşte, şi al neastâmpărului creator, prielnic experienţelor de tot felul şi cunoaşterii omeneşti.
*
* *
Brăila lui Panait Istrati o ţin minte cuprinsă în seara revelatoare când, pas cu pas, cartierul faimos reînvia evocat de un brăilean autentic, prietenul meu, criticul Gabriel Dimisianu, fiul librarului.
Noi suntem sau eram doi călători de cursă lungă, deprinşi cu privelişti şi lucruri extraordinare.
Aveam – vreau să spun – înainte de a fi ajuns în faţa Hoinarului, introdus de farmecul Brăilei, multe repere ale unor drumeţi încercaţi...
Şi iată-ne opriţi ca-n faţa unui veritabil loc geometric al goanei şi foamei de spaţiu – înaintea statuii...
Capul dramatic de bronz al marelui povestitor priveşte oraşul, nu fluviul.
Poziţia unui narator neliniştit ca Panait Istrati este cu faţa la lume, la oameni, la istoria lor pătimaşă...
*
* *
Câţi ani sunt de când Hoinaru
