S-au scurs şapte ani de la trecerea în cele eterne a Magistrului Mihai Ursachi, altădată un simbol, o legendă vie a Iaşului, astăzi un poet intrat într-un straniu con de umbră, un fel de pîlnie a lui Stamate a istoriei noastre literare, unde adeseori gloria postumă se vinde şi se cumpără, cu „20 de bani bacşiş” … achitaţi încă din timpul vieţi, căci „restul – după cum spune Urmuz - nu reprezintă nici o importanţă”, odată ce „Auto-Kosmosul”, e „infinit şi inutil...”
Unii percep acest con de umbră ca pe un purgatoriu necesar prin care trebuie să treacă, mai devreme sau mai tîrziu, mai toţi literaţii români (dar oare trec toţi?), pentru a-şi curăţa atît opera, cît şi biografia de păcate. În ce mă priveşte, eu percep acest con ca pe un fel de pîlnie a lui Stamate, ca pe un fel de iad dadaist, ce funcţionează după regula hazardului. Dacă am face o scurtă istorie a scriitorilor trecuţi dincolo de Styx, am decoperi că nu neapărat valoarea operei sau chiar criteriile morale ale vieţii scriitorului (atitudinea civică, verticalitatea vizavi de relaţia cu puterea etc., etc.) primează în receptarea postumă, ci cu totul alte criterii, greu de înţeles pentru o minte raţională. Se pare că legile mai mult sau mai puţin capricioase ale hazardului bîntuie şi eternitatea. Din pricina aceasta pentru unii conu-i mumă, pentru alţii ciumă.
În fine, după această scurtă digresiune, să revemin şi la subiect: postumitatea lui Mihai Ursachi. În comparaţie cu popularitatea de care s-a bucurat în timpul vieţii, receptarea postumă a lui Mihai Ursachi mi se pare greu de acceptat pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape şi i-au urmărit parcursul literar... Poeţii din generaţia optzeci, vorbesc în special de bucureşteni, aproape că l-au uitat, iar pentru noua generaţie, cea douămiistă, poezia lui pare să nu mai prezinte mare interes. Am căutat de multe ori să dezleg misterul lipsei