Ion Pecie,

Phallusiada sau epopeea iconoclastă a lui Creangă

Editura Paralela 45, Piteşti, 2011, 278 p.

Ceea ce a generat această carte insolită despre humuleştean, văzut ca un parafrazator, dacă nu chiar persiflator, al scenariilor sfinte din unghiul sexualităţii, face parte din categoria acelor mişcări sufleteşti cărora, pentru a le rezista, vorba lui Oscar Wilde, n-ai altă cale decât să le cedezi. Nu ne miră să aflăm că inventivitatea debordantă a autorului în privinţa conexiunilor şi a revizitării de tip close reading îşi trage seva dintr-un episod timpuriu, placat pe afinităţi elective: „... ceva din duhul lui a trecut în mine, destinul meu a fost mereu marcat şi mascat pentru totdeauna de al lui. [...] Citindu-l, aveam senzaţia unui déjà vu, déjà vécu. Vinovată că ne-a făcut cunoştinţă a fost chiar mama, ţărancă isteaţă cu cinci clase primare, care mi-l povestea cu intenţii adormitoare, şi o făcea cu atâta har că m-a trezit din pruncie”. Considerând că textele lui Creangă conţin multe pasaje obscure şi alunecoase, ipoteză acreditabilă oricând, criticul reinterpretează Povestea poveştilor, Povestea lui Ionică cel prost, Moş Nechifor Coţcariul, Ivan Turbincă sau Amintiri din copilărie (şi încă altele) în cheia unui panerotism ofensiv, explicabil, într-o măsură, prin firea expansivă, gargantuescă edificată şi de analiza lui G. Călinescu. Suntem invitaţi să vedem continuitatea, gestuală şi de profunzime, între sperierea ciorilor cu puşca şi cuvintele buruienoase atribuite lui Hristos din faimoasa Poveste cu ţăranul insolent care seamănă un ogor fal(n)ic, sau între agresarea pupezei în scorbură şi închinarea lui Harap-Alb la paloşul mai puternic. Presiunea libidoului pare omniprezentă în acest eseu lin curgător, menit să avarieze prejudecăţile pudibonzilor şi, în general, ale celor care cred că frecventarea alcătuirilor licenţioase ar av