Cât naiba să însemne 10 ani? 120 de luni, o grămadă de săptămâni… 365*10… peste 3.600 de zile… sute de mii de secunde…
În fine, era acum 10 ani şi fiindcă marţea erau 3 ceasuri rele am hotărât să le petrecem împreună. Urma să ne despărţim (a treia oară, de data asta definitiv) şi să ne vedem de vieţile noastre. Fusese o chestie faină, comodă, cu gătit împreună, curăţat de cartofi şi spălat de şosete, relaţie serioasă dom’le, ce mai tura vura… dar cam fără finalitate, fără urmări. Eu prea tânăr pentru a mă aşeza la casa mea, ea cu doi ani mai mare ca mine, deci prea bătrână pentru a mai pierde vremea cu un neisprăvit aşa ca mine. Trebuia să se mărite, să facă copii, să-şi facă rostul în viaţă. Şi oricum obţinuse transferul la Mioveni, deci nu prea mai erau vremurile de lungit agonia.
Am condus-o în staţia de maxi-taxi, cânta la Radio Contact o melodie la modă atunci…
Ciudat, o melodie de foarte mare actualitate pe care de-acum înainte o s-o ascult mai des
Da, pentru că azi, 20 mai 2011, la zece ani ne-am revăzut. S-a dat jos dintr-un Tico verzuliu, tunsă scurt, mai scurt decât o ştiam, mai ştearsă, mai urâţică parcă. Însă corpul tot de felină, tot unduit… făcuse balet de performanţă şi imediat mi-au fulgerat prin minte imaginile nocturne cum se arcuia şi încolăcea, cum… “e al tău?” “…da, al nostru de la firmă. Bună.” Tico, era al ei şi al logodnicului ei, al treilea la număr după mine. O firmă de cosmetice, de distribuţie produse de farmacie, dintotdeauna se descurcase binisor, cu Amway, Tanguri şi alte oriflame-uri de genul… “Bună.” Un pupic fad, timid pe obraz, o atingere reciprocă a pomeţilor cu un uşor tremurat. M-a bufnit râsul. “Ce e?” “…Nimic.” …Nimic pe dracu, mă simţeam total aiurea. Primul instinct a fost să duc mâna la buzunar să scot telefonul să mă uit la el.
Cam asta am făcut toată seara. Ea se juca cu mâinile pe mas
