Nu il cautase niciodata. Nu ii simtea lipsa, ca celelalte din jurul ei. Mergea prin viata cu incredere si cu capul sus, inchipuindu-si ca oricat de mult ai gresi la un moment dat, nimic nu te impiedica sa te ridici la loc si sa indrepti totul. Si sa fie totul la fel ca la inceput. O eterna adolescenta ocupata cu carti, cu visari si cu orizonturi mereu noi.

Si, intr-una din peregrinarile cu care era obisnuita de mica, a dat peste El. Nu, nu el, barbatul. Barbatii ii erau cateodata indiferenti, putini, foarte putini, dragi, unul sau doi varandu-i-se in inima cu forta si iesind doar luand cate o bucatica din ea. Cu durere, i-a azvarlit de cate ori au incercat sa o schimbe. Era prea libera sa fie a cuiva.

Dar El a pus stapanire pe ea, de la prima privire. Nu avea mai mult de 40 de mm. Misca usurel din mana, ca si cand i-ar fi atras atentia: hei, eu sunt aici, tu nu mai esti tu. Si a cedat. A cedat poate emotiilor, hormonilor, a incapatanarii tipice cu care lua intotdeauna hotarari de una singura, de obicei in dezacord cu a ei mama.

De buna voie, desi nu fara indoieli, a cedat. A dat mana cuiva care nu era pentru ea. A intrat intr-un fel de relatie de Romeo si Julieta post-shakespearieni. A pornit la drum fara nimic, doar cu visuri si cu determinarea magareasca ca “Nu-i nimic, o sa imi iasa si asta, mereu ies cu fata curata din toate incercarile, e imposibil sa se termine prost”.

Nu a trecut insa mult timp si lucrurile au inceput sa se schimbe. In numele iubirii, ii erau cerute tot mai multe. Apasau pe ea ca o incarcatura de pietre pe un asin condamnat la o munca de Sisif. La inceput, a trebuit sa accepte unde sa locuiasca. O casa insalubra, cu pereti negri de umezeala. I-a spalat. Degeaba. Umezeala era tot timpul in aer. Si peretii se innegreau implacabil.

Barbatul era plecat. In pauzele de munca nu reusea sa vina acasa. Ii tinea companie