Spaima concursurilor
- Va propun sa poposim mai intai in copilaria dumneavoastra, ca sa vedem cum se plamadeste un muzician de exceptie. Drumul spre studiul viorii v-a fost impus sau l-ati ales singur?
- M-am nascut intr-o familie de muzicieni: mama profesoara de vioara, tata pianist. Mama, fiind o fiinta extrem de activa, a dat lectii de vioara pana aproape de sfarsitul sarcinii, deci eu eram familiarizat cu sunetul instrumentului inca de dinainte de a ma naste. (rade) Pe urma, parintii mi-au povestit ca, in perioada in care eram foarte, foarte mic si tot plangeam, singurul lucru care reusea sa ma linisteasca era o veche banda de magnetofon, cu Preludii si Corale de Bach, cantate de Dinu Lipatti. Asadar, se pare ca am fost setat genetic pentru muzica. Apoi, acasa la noi, veneau copii sa repete cu tata sau sa studieze cu mama, asa ca muzica facea parte, pentru mine, din firescul cotidian. Dupa care, pe la 5-6 ani, am descoperit vioara, dar asa, ca pe o jucarie. Cum la inceputul anilor '80 jucarii nu se prea gaseau, eu ma jucam cu o vioara. Eram convins ca in capatul arcusului era un beculet, care ma fascina si de dragul caruia mi-am anuntat parintii ca eu vreau sa cant la vioara. (rade) Ei... nu si nu, lasa ca poate te faci medic, te faci avocat, poate iti place altceva... M-am tinut insa tare pe pozitii. Vedeti, eu cred ca in fiecare dintre noi nu exista doar un singur talent, ci un intreg evantai de talente, si e o loterie pe care o jucam cu noi insine, aceea in care tragem sau nu biletul castigator, adica selectam talentul care ne e cel mai "la indemana" si care ne face, realmente, fericiti. Bref, eu am imbratisat vioara dintr-o pasiune sincera. Am avut de mic aceasta placere extraordinara de a manevra vioara, de a ma juca intai cu ea si apoi de a o studia serios. Asupra mea nu au fost transferate potentialele vise neimplinite ale parintilor
