Am amintiri triste de 20 mai. În 1990, de \"duminica orbului\", au avut loc primele alegeri libere şi democratice în Romania de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Oficial libere şi democratice, fiindcă presiunea impusă de FSN şi hărţuirea opoziţiei numai democraţie nu a reprezentat.

Imediat după Revoluţie m-am înscris în PNŢCD. Am înfiinţat organizaţia de elevi, de tineret. Am început să scriu la "Dreptatea", am participat cu tatăl meu la celebrul miting din 12 ianuarie 1990 – acela cu "sula-n coaste" al lui Iliescu. Dar cel mai important lucru este că am cunoscut nişte oameni minunaţi. E drept că sediul din Piaţa Rosetti era plin şi de lichele. M-a ajutat bunul Dumnezeu şi m-a ferit de ele. Sau poate inocenţa mea de puşti de 17 ani m-a făcut să stau deoparte de nişte jigodii care, în timp, şi-au dat arama pe faţă. De ce am ales PNŢCD şi nu pe liberali? Pentru că atunci, în 1990, ţărăniştii erau cei mai vocali anti-comunişti, iar asta pentru mine conta. Vizavi de politicianismul liberal, ţărăniştii păreau nişte oameni hotărâţi, de dreapta. Aveam să aflu mai târziu, când m-am maturizat, că în perioada interbelică numai de dreapta n-au fost ai lui Maniu şi Mihalache. Talibanismul greco-catolic plus nişte "combinaţii" ale unor "băieţi deştepţi" m-au făcut să mă îndepărtez treptat - şi bine a făcut - de acest partid. Dar nu regret nimic. Atunci, în 1990, l-am întâlnit pe Ion Raţiu. Cel mai mare democrat român pe care l-am cunoscut vreodată. "Voi lupta toată viaţa ca să ai dreptul de a nu fi de acord cu mine", spunea el.

Figură originală, bonom şi mare patriot, Ion Raţiu a devenit în primii ani postrevoluţionari cunoscut mai ales datorită papionului sau. Nimeni nu asculta ce spunea venerabilul om politic. Lumea era fascinată de accesoriul vestimentar nemaiîntâlnit în România comunistă. Papion pe care s-a apucat să-l poarte, fie vorba