„O sută de ani de acum încolo nu va conta câţi bani am avut în bancă, în ce casă am trăit sau ce maşină am condos, dar lumea ar putea fi diferită pentru că am fost important în viaţa unui copil” – înscris pe coridorul unui spital pentru copii din Boston, SUA.
Medicul pediatru Patch Adams este considerat părintele clovnilor-doctori din întreaga lume, pentru că în urmă cu 41 de ani şi-a pus un nas de clovn atunci când lucra în spital. El a văzut umorul şi râsul ca unele dintre căile de a aduce compasiunea înapoi în medicină. În România, din 1995, există Cliniclowns. O mână de actori de la Teatrele de copii din Bucureşti şi Braşov (deocamdată, dar se extind), înainte de repetiţii sau spectacole, alină durerea zilnic prin spitale, şi lucrează nu numai cu pacienţii, dar şi cu familiile lor. La început, într-un sistem care nu cunoscuse acest lucru, au trebuit să lucreze chiar şi cu personalul medical.
Astăzi, fie că e vorba despre Institutul Oncologic, fie despre Grigore Alexandrescu – clinica de arşi sau alte spitale, clovnii sunt parte importantă în terapie. Costumaţi cât mai simplu, doar cu un nas roşu şi doi ursuleţi de pluş (o machiere stridentă îi sperie pe unii copii), actorii de la Teatrul Ion Creangă ajută copiii fie să intre mai puţin anxioşi în operaţie, fie să uite că tocmai li se face o injecţie.
„O sută de ani de acum încolo nu va conta câţi bani am avut în bancă, în ce casă am trăit sau ce maşină am condos, dar lumea ar putea fi diferită pentru că am fost important în viaţa unui copil” – înscris pe coridorul unui spital pentru copii din Boston, SUA.
Medicul pediatru Patch Adams este considerat părintele clovnilor-doctori din întreaga lume, pentru că în urmă cu 41 de ani şi-a pus un nas de clovn atunci când lucra în spital. El a văzut umorul şi râsul ca unele dintre căile de a aduce compasiunea înapoi în medicină. În România,
