Franţa nu mai are cea mai bună cinematografie din lume, dar a creat cel mai important festival de film din lume, cel de la Cannes. De 64 de ani încoace, la mijlocul lunii mai, pentru 11 zile, acest oraş de pe Coasta de Azur devine capitala mondială a filmului. Acest Festival este locul în care marile producţii hollywoodiene nu-şi au niciodată locul. Organizatorii caută cu totul altceva, pun preţ pe cu totul altceva, pe filmele interesante, curajoase, angajate, care au legătură şi cu alte preocupări umane decât dorinţa de a distra şi de a câştiga bani.
În bătălia teribilă de pe terenul imaginii care se duce astăzi pe planetă, Franţa este încă o ţară care rezistă în faţa tăvălugului hollywoodian. A existat însă o vreme când Franţa chiar era o putere cinematografică şi îşi trimitea în lume istoria, stilul de viaţă, gusturile şi valorile prin intermediul filmului.
Este incredibil, dar adevărat: înainte de căderea comunismului cultura franceză era mai prezentă decât acum atât în România, cât şi în celelalte ţări ale Europei de Est… Da, Franţa reuşea să traverseze cortina de fier cu filmele ei, cu muzica ei şi mai ales cu cărţile ei, întrucât se traducea mult din literatura franceză, practic se traducea esenţialul, tot ce era important din clasici şi moderni.
Personal nu pot să uit filmele franceze văzute în copilăria mea. M-au impregnat atunci aceste filme atât de mult încât mi-au modelat idealurile… La şapte, la opt sau la nouă ani mă identificam fără să clipesc cu personajul muschetarului, şi mai ales cu d'Artagnan. Probabil că numele de Gérard Barray nu spune astăzi mare lucru nimănui în România. În anii '70, însă, el era actorul meu preferat întrucât îl încarnase pe d'Artagnan într-un film făcut după Cei trei muschetari. Mai aveam însă şi alţi actori preferaţi: Alain Delon, Jean-Paul Belmondo, Lino Ventura, Jean Gabin, Fernandel, Louis
