Găurile din gard nu mai sunt de ceva timp. Eşti melancolic gândindu-te că erau vremuri în care speculai fiecare centimetru de teren viran şi ruptură de gard. Şi zdrăngănitul cheilor. E soundtrack-ul copilăriei. Le aveai atârnate de gât. Fie că o alergai pe Mimi de la 10, fie că săreai gardu’ ăla de care tot zic la stadion, cele două chei metalice erau mai aprige ca zurgălăii de la sania aia ruginită din balcon.
Iar te controlează ăştia. Ai 15 filtre care-ţi bagă mâna-n cur, până şi muieri care au dreptu’ să atingă femeile pe sâni (asta te amuză un pic) şi te rogi în sinea ta de mascul mândru să nu se prindă ăştia că ai interdicţie. Dar tu oricum o să intri, că doar nu o să te uiţi la televizor. Deşi poate aşa i-ai văzut prima oara. Fotbalul semăna mai mult cu jocul de şah prin cutia aia. Ţineai cu ăia în negru. Dracu’ ştie de ce. Dar pentru ei săreai gardu, te juleai în genunchi, îţi minţeai părinţii că o scoţi pe soră-ta ca sa te joci de-a băieţii în negru… până ai aflat că există şi culori.
Şi alea devin culorile tale preferate. Nu ţi-a spus bunicul tău prea multe despre ele, dar el ţi le-a arătat prima oară. Din afara cutiei, din afara cutiilor de chibrite cu zeci de suflete îngrămadite pe verticală. Vedeai cerul de acolo şi auzeai… zgomotul ăla care nu ştii de unde vine, daca vine de peste tot sau de niciunde, hămăiala aia care nu îţi poate ieşi din corzile tale vocale slabe şi pre-pubertare. Îţi sună a război şi a dreptate şi a tot ce nu poţi tu verbaliza. Pentru că mamei, învăţătoarei, lui Mimi nu i-ar suna niciodată la fel.
Şi ele nu ar şti că băieţii în negru poartă de fapt doar culori închise şi că armata ar prefera roşu şi albastru.
În ‘86, Lăcătuş a fost mai tare decât Julio Iglesias chiar şi pentru maică-ta. Ţi-ai lăsat ţeava cu cornete şi ai stat să te uiţi la cutia aia, ceva mai colorată acum, să vezi cum băieţii în negru au dev
