De la o vreme încoace, puţinul timp liber pe care-l am aleg să-l petrec pedalând. N-aş putea spune de ce-mi place atât de mult să merg cu bicicleta. Mişcare, libertate, întoarcerea la copilărie…
Astăzi a fost una din acele zile în care am luat rucsacul, ne-am suit în maşină şi am pornit spre Herăstrău. Ajunşi acolo, nu mică mi-a fost mirarea să constat că nu aveam unde să lăsăm maşina… Parcările dădeau pe-afară de autovehicule oprite care pe câte două locuri, de-a curmezişul, care pe trotuar, care pe iarbă… Ici-colo, câte-un pui de ţigan stătea la umbră, în dosul maşinilor, strigând, cât îl ţineau puterile, „Trandafiri, avem trandafiri!”…
La intrarea în parc, un şanţ lung cât o zi de post ne-a venit în întâmpinare. Lat de vreun metru, adânc… cam pe jumătate. Şi, cum nu era cale de întoarcere, căci drumul până acolo durase deja aproape jumătate de oră, ne-am luat inima-n dinţi şi l-am sărit. Noi ca noi, dar tânăra familie din spatele nostru cu greu a izbutit să ia ditamai căruciorul în braţe, cu tot cu copil, şi să ne urmeze… În tot acest timp, doi ţânci cocoţaţi pe role se uitau mai-mai să plângă la gura ce stătea să-i înghită.
Bucuroşi că am trecut cu bine proba, ne-am luat câte o bicicletă şi… la drum! Dar ce mai drum… După nici 20 de metri, ne-am trezit în mijlocul unui puhoi de oameni! Care pe jos, cu o droaie de copii în jur, care pe role, care cu câinii după ei, încolăciţi în lesă, între picioarele golaşe ale stăpânilor, tineri, copii şi bătrâni, toate generaţiile unite, în neştire, pe aleile parcului. Sub tălpile lor, pistele pentru biciclete abia se mai zăreau.
Să se fi dat la o parte vreunul? Nici vorbă… Abia dacă-şi trăgeau copiii de timpuriu înfipţi în role din faţa noastră… De-i claxonai, primeai, la schimb, înjurături. Priviri crâncene, cu subînţeles. Şi nu de puţine ori le-am citit pe buze originile. Alţii, mai tupeişti, strigau
