Unii poeţi obţin Premiul Nobel pentru Literatură. Altora li se uită numele, în vreme ce versurile lor ajung să fie stih de cântec de murmurat la urechea iubitei într-o noapte-nstelată sau... bileţele de dragoste schimbate între adolescenţi. Mă-ntreb care premiu e mai mare, până la urmă? Şi mă-ntreb asta mai ales când poeţi adânciţi în posteritate – precum Nichita Stănescu, Zaharia Stancu, Adrian Păunescu sau George Ţărnea – îşi lasă răsfoită intimitatea poeziei fără a mai avea pretenţia de a li se cita numele într-o declaraţie de iubire luată cu copy-paste de un îndrăgostit. Dar astăzi, recitindu-i lirica de dragoste, pe George Ţărnea am să-l numesc, după fiecare fragment de poem amintit în aceste rânduri.

Poet al iubirii exultând prin fiecare fibră, George Ţărnea s-a născut în 1945, la finele unui război lung şi sfâşietor – poate de-aceea, spuneau cei care l-au cunoscut, o lacrimă stătea agăţată de geana fiecărui vers – şi s-a petrecut dintre noi într-o zi de primăvară, acum opt ani. Considerat de critică un tehnician liric fără cusur, rondelul şi sonetul, poezia cu formă fixă, în genere, provocându-l la fel de mult ca şi unduirea unui şold de femeie, George Ţărnea feeriza iubirea într-un stil de un decadentism care, departe de a-i alunga pe cititori, îi mângâia pe suflet cu un văl de mătase. Şi asta pentru că dacă lirismul excesiv este decadent, dragostea, în sine, nu are nimic desuet. Sau, cum ar spune poetul, pentru că “E totul rânduit să se întâmple”. La fel cum rânduită-i să se-ntâmpla şi lacrima iubirilor trădate, şi plecarea lor în alte zări, şi-n alte timpuri, şi-n altă pagină de carte.

Spuneam că George Ţărnea e dintre aceia ale cărui versuri le fredonăm fără să ştim ale cui sunt? Ei bine, haideţi să încercăm doar câteva exerciţii de memorie. De câte ori nu aţi auzit stihurile ce urmează? “E frumos, e prea frumos la tine-n suflet / E târziu