La 45 de ani de la moartea artistului şi la aproape şase decenii de la plecarea lui din ţară, Victor Brauner revine în România printr-o inedită expoziţie de… afişe de expoziţie, deschisă săptămâna trecută la Galeriile Galateca din Bucureşti.
Avangardismul european abundă în personalităţi de origine română. Unii dintre ei sunt chiar iniţiatori ai unor curente artistice şi dacă arta multora dintre ei a prins rădăcini şi s-a dezvoltat mai cu seamă dincolo de graniţe, nu înseamnă că nu simţim o nevoie acută de a-i recupera pentru spaţiul cultural românesc. S-a întâmplat asta cu Tristan Tzara – între scriitori –, cu Marcel Iancu - între plasticieni. De departe, însă, cel mai important reprezentant al suprarealismului dintre „ai noştri” se cuvine să-l numim pe Victor Brauner, care într-o tinereţe tumultuoasă scria manifestul „Pictopoezia” şi trasa energic tuşele (trendului) epocii într-un articol numit „Supra-raţionalismul”.
Cel care a început pictând, la Fălticeni şi Balcic, peisaje pe care le-a numit „cezzaniene”, încercând să-şi fixeze astfel o primă filiaţie impresionistă, Victor Brauner (1903-1966) avea să se extragă ulterior din alte curente revoluţionare ale artei, precum dadaismul, abstracţionismul, expresionismul şi suprarealismul. Oricare ar fi ramura arborelui avangardist din care se revendică, Victor Brauner are câteva direcţii precise pe care nu le abandonează niciodată: relaţia cu expresia artistică, lupta cu inerţia limbajului, cu stereotipiile şi canoanele tehnice. Mai important însă decât asta, pentru cel ce expunea, la numai 21 de ani, tabloul „Cristos la cabaret” pare să fi fost explorarea abisurilor fiinţei, exprimându-şi „revelaţiile” într-o manieră aparent ludică, dar care de fapt punctează o instabilitate profundă a lumii în care trăieşte, un univers care permanent se erodează, în vreme ce visul şi veghea îşi iau locul unul alteia. @
