În Ghepardul lui Lampedusa spune cineva la un moment dat, în plin avînt revoluţionar şi unificator, mi se pare că prinţul Salinas însuşi: „Trebuie să schimbăm totul, ca să nu schimbăm nimic!” Ceea ce mă sperie din ce în ce mai tare în România e că mecanismele democraţiei – printre care şi alternarea la putere – funcţionează de bine de rău, asta în timp ce mafiotismul devine o forţă tot mai cuprinzătoare, încît îşi cumpără politicieni, indiferent cine vine la putere. Economia neagră, aceea care nu plăteşte impozite şi care-i aduce în faliment pe cei care încearcă să facă afaceri corect, tinde să sufoce economia aflată la vedere. Şi asta cu ajutorul politicienilor şi după cum se vede, chiar cu sprijinul miniştrilor. Economia neagră nu numai că îşi cumpără politicieni sau funcţionari de stat la toate nivelurile, dar are, mai nou, oamenii ei care ajung în parlament şi prin guvern. Bonzii economiei negre de la noi vor fi oricînd gata ca la noi să schimbe totul, la faţadă, ca să nu se modifice nimic în profunzime.

Cînd vezi că pînă şi numărul 2 din Ministerul de Interne e acuzat că are afaceri în economia neagră, ori îţi iei cîmpii din România, ori începi să te gîndeşti tot mai serios la soluţia de tip „care pe care”. Nu vreau să plec din ţară, dar cu cine să te aliezi pentru „care pe care”? Cu parlamentari cumpăraţi de economia neagră? Cu Ministerul de Interne în care descoperi că au fost infiltraţi oameni din economia neagră? Ultima şansă ar fi societatea civilă. Dar în momentul în care societatea civilă ar redeveni o forţă în România, cine îmi garantează că băieţii din economia neagră nu se vor strecura şi acolo, direct sau cumpărînd lideri de opinie? Aşa că, după părerea mea, pe măsură ce economia neagră se încoţopeneşte în economia României, vom ajunge în situaţia ca economia parazitară să o copleşească pe cea aflată la vedere, încît pentru a supravieţui să