Nu sunt, cum susţin gurile rele, singurul fan al noii campioane (ce-mi place cum sună asta cu „noua campioană!") care locuieşte în Bucureşti.

Nu sunt nici măcar singurul fan oţelar din redacţia României Libere, dar eram cu maximă certitudine, singurul om care ţinea cu Oţelul în toată Timişoara.

Căci soarta, destinul, istoria au hotărât ca la ora la care se juca meciul decisiv dintre Poli Timişoara şi Oţelul, eu să mă aflu pe teritoriul inamic. Eram un mic cal troian. Înainte să înceapă meciul, am tras adânc aer în piept, am traversat senină marea de oameni şi de steaguri movalii din Piaţa Operei şi, pentru a evita o nouă revoluţie, m-am dus în camera mea de la hotelul Timişoara (până şi refugiul îmi era potrivnic) şi, înarmată cu două beri, am urmărit meciul cu sonorul dat la maxim şi cu euforia golului şi a victoriei la minim.

Veţi zice poate că am fost laşă, că n-ar fi trebuit să mă ascund într-un bârlog unde să-mi manifest bucuria în solitudine, ci să ies în piaţă, să le fac în ciudă zecilor de mii de fani ai echipei îngenuncheate de Oţelul meu, dar, ce să-i faci, asta este diferenţa dintre mine, un jurnalist de cultură, şi Adelin Petrişor, reporter de război. Nu am stat pe linia frontului ci, în siguranţă, la căldurică şi la berică, dar recunosc fără jenă că nu-mi pasă de judecata publicului pentru că, neavând vocaţie de martir, măcar am apucat să trăiesc să-mi văd echipa campioană.

Bucureştenii care au luat, cu toate echipele lor o grămadă de campionate nu pot pricepe ce mare chestie este faptul că Oţelul Galaţi a ajuns o singură dată în toată istoria ei pe locul întâi, dar pentru gălăţeni este poate cea mai mare „chestie". Ai atât de rar, de fapt aproape niciodată, motiv să te lauzi că eşti din Galaţi, încât victoria asta vine ca o confirmare a faptului că totuşi Dumnezeu nu te-a plasat în locul total greşit la naştere. Aşa cum Cuba est