Singura soluţie, în vremuri de depresie, e să-ţi injectezi o doză de optimism. Să nu te laşi târât în hăul nevrozelor fără direcţie şi, adeseori, fără obiect. Sursa: EVZ

Să încerci să vezi şi partea plină a paharului, deşi conspiraţia nulităţilor se dă de ceasul morţii să-ţi demonstreze că paharul nu e doar gol, ci şi crăpat. Ba, mai mult, că nici măcar nu e pahar, ci pâlnie. Suntem o populaţie hrănită cu zvon şi fandaxie, iar specialiştii în diversiuni ştiu că metoda cea mai sigură pentru a domina o ţară e de a-i induce un veşnic sentiment de teamă, nesiguranţă şi iritare. Pe vremea lui Ceauşescu, exista un întreg aparat de stat care avea această misiune: Securitatea, Miliţia, activiştii de partid şi sindicatele. Uităm cu desăvârşire de rolul jucat de acestea din urmă în "domesticirea" populaţiei: ele asigurau "cuminţenia" angajaţilor prin distribuirea televizoarelor color, a buteliilor, a locurilor în staţiunile de odihnă. Tot sindicatele aveau posibilitatea să ofere împrumuturi băneşti (CAR), să faciliteze cumpărarea în rate, prin magazinele speciale din subordine, a diverse mărfuri etc.

Nu e de mirare că, după 1990, ele au jucat roluri proeminente în momentele-cheie ale convulsiilor sociale şi politice. Liderii sindicali n-au făcut decât să continue partiturile antemergătorilor, adăugându-le nota specifică de abuz, lăcomie, violenţă, corupţie şi complicitate cu politicienii, pe care le cunoaştem prea bine, inclusiv din spectaculoasele afaceri din vămi. Fie c-a fost vorba de varianta "soft" a lui Victor Ciorbea, sau de cea "hard" a lui Miron Cozma, sindicalismul a funcţionat ca un element dizolvant în societate. Deşi invizibil, există în România acestui moment un veritabil Imperiu Sindical, cu proprietăţi imense, reguli mafiote şi conducători atotputernici. Corupţia, încrengăturile de familie, aranjamentele neruşinate şi, în general, întreag