În toată lumea, minciuna, trădarea, laşitatea, vânzarea de neam şi de ţară au nişte tarife mari. Nimeni nu riscă puşcăria şi oprobiul general pentru un câştig de pălmaş. Cei care au turnat la Securitate, pentru 100 de lei delaţiunea, trebuie anatemizaţi pentru că s-au vândut ieftin. Dacă tot ai mârşăvia în sânge, măcar nu strica preţul pieţei, trădând ori minţind pentru aproape nimic.
Oricât de mare ne pare mita românească dată pentru un judecător sau pentru un poliţist, ea e mică. Ni se pare mare, pentru că nu avem cunoştinţă de mercurialele marilor renunţări europene şi americane la caracter şi la onorabilitate. Aici e deosebirea, la faptul că vindem ieftin, tot ceea ce la bursa neagră a conştiinţelor obţine preţuri care justifică riscul.
Toate discuţiile despre cum suntem noi, românii, trebuie să aibă în vedere preţurile foarte mici cu care ne-am vândut, cu care ne vindem ori vindem şi ce ne este vital: pământul, aerul, apa. Suntem modeşti unde nu trebuie. Nu ne iubim şi nu ne preţuim destul. Trăind veacuri de-a rândul de azi pe mâine, mai mult decât un ban pentru azi pe mâine nu aşteptăm de la nici o vânzare, indiferent că vindem o vamă, o industrie, un câmp petrolifer sau un drept de autor.
Nu mi s-a oferit niciodată un preţ, ca să mă vând, aşa că nu insist pe morală. Nu poţi să ştii cât eşti de demn, dacă n-ai fost momit cu o mită, cu un câştig oneros. Am însă dreptul să observ cât de scump se vând alţii, în temeiul istoriei, al tradiţiei şi al mândriei naţionale. Astăzi, totul e de vânzare. Diferenţa e la cum se raportează fiecare popor la piaţă. Ce preţuri impune, nu ce preţuri cere. Un ministru al Muncii – ministru, nu un simplu funcţionar mărginaş! - îşi riscă pe viaţă rangul şi onoarea pentru un ciubuc de familie. Cinstea pentru el înseamnă că se umple de rahat pentru mult mai puţin ca alţii. Cu singuranţă se socote
