Cineva ți-a făcut la un moment dat cunoștință cu ea. Nici măcar nu îți amintești unde sau cu ce ocazie.
V-ați întâlnit apoi întâmplător pe stradă. Tu nu ai recunoscut-o, dar ea te-a îmbrățișat cu atâta entuziasm, că nu te-a lăsat inima să nu-i zâmbești. Stingher, în colțul gurii, dar totuși un zâmbet. Și, din acel moment, nu ai mai avut scăpare! Până să-ți dai seama ce se întâmplă, deja îți povestea despre primul sărut (a fost nașpa, tipul nu știa ce face!), despre râsul isteric pe care i-l provocase primul joint, și mai ales despre cât de mult o enervează fermoarele (nu înțelege de ce au fost inventate; nasturii nu erau buni?) Iar tu te rugai să îți sune telefonul, ca să scapi elegant de ea…
O săptămână mai târziu, erai la cafea cu un prieten. I-ai auzit tardiv râsul colorat: se instalase deja cu voi la masă. I-a înhățat mâna, scuturând-o puternic, și s-a prezentat. Apoi, fără să aștepte un răspuns de la el, i-a întors palma și s-a apucat să o studieze cu un aer atât de serios, de parcă soarta întregului univers depindea de ce o să descopere. Mda… Ești băiat bun, dar cam flușturatic… Să ai grijă de fata asta, nu merită să o rănești! Și dacă nu mă asculți, o să te bântui de pe lumea cealaltă! A râs cu poftă, te-a ștampilat scurt pe obraz (de fiecare dată avea același ruj roșu aprins) și a dispărut. Ai ridicat jenată din umeri, la întrebarea mută din ochii lui.
O vreme nu ai mai văzut-o. Îți ieșise complet din minte, ca o poveste nespusă. Erai prinsă cu examene la școală, cu teancuri de dosare ce se adunau pe birou și cu alergătura după un instalator, care să repare țeava din baie. Cu cearcăne mari, și chef de a omorî pe cineva, te-ai îndreptat în ziua aceea spre clădirea cu multe etaje, locul obișnuit de tortură. Era acolo! Te aștepta. Plină de familiaritate, ți-a sărit de gât, agățându-și din grabă cercelul în părul tău. Ăsta e semn, să știi! Că
