Personajul împlineşte astfel un ideal al autoarei: acela de a respinge fascinaţia oglinzii, sustrăgându-se imperativelor „corpului-obiect“ ale cărui mişcări sunt dictate de o lungă tradiţie a dominaţiei masculine. Prezentă ca martor şi moralist în primele trei volume ale ciclului în momente cheie ale naraţiunii, Nory Baldovin promovează, în volumul următor, la rangul de personaj de prim-plan.

Ne-am putea întreba de ce autoarea va fi simţit nevoia de a-i confecţiona acestui personaj o biografie în Rădăcini. Oare pentru că Nory feminista, fiinţă independentă, liberă să străbată lumea după propria voinţă, liberă să studieze, să cunoască, să acţioneze, ar fi idealul nemărturisit al Hortensiei Papadat-Bengescu, un fel de dublu androgin? Fantasmă pe care, din discreţie şi resemnare, scriitoarea s-a văzut, poate, obligată să o exileze în universul ficţiunii.

Este de mirare că, evocând contextul în care Hortensia Papadat-Bengescu şi-a scris şi şi-a publicat opera, exegeţii autoarei par a nu ţine seama de mişcările feministe ce se afirmau cu oarecare aplomb, chiar şi în spaţiul românesc, în perioada interbelică. Şi, în consecinţă, se dezinteresează complet de amănuntul că scriitoarea a cochetat cu anumite cercuri feministe, chiar dacă nu s-a implicat suficient de vizibil în acţiunile acestora. Colaborarea sa cu Revista Scriitoarei este un fapt. La fel şi luările sale de poziţie, suficient de numeroase şi deloc defavorabile, în chestiunea feminismului găzduite de publicaţii precum Adevărul, Lumea, Viaţa literară şi, în anii ´40, Vremea sau Naţiunea. Una dintre prozele sale antologice, Femei, între ele, ajunge să dea chiar titlul unei rubrici găzduite de Adevărul în anii ´30 rubrică în cadrul căreia Hortensia Papadat-Bengescu semnează, prin rotaţie cu alte scriitoare, articole despre condiţia femeii în contemporaneitate, despre personalităţi feminine ori despre c