În aprilie 2010, cînd am realizat interviul de aici, Fănuș Neagu era bolnav și știa că e. Dar îi plăcea să braveze, de aceea și ceruse unui prieten să-i aducă în garsoniera de la Elias o sticlă cu vin de țară. Deși o îndoise cu apă, o ferea de ochii soției și ai fetei. O ascundea ca pe o comoară sub canapeaua din rezervă. Mai lua din cînd în cînd un fund de pahar, însă mai degrabă se juca decît bea.
Înainte de a pleca, l-am rugat s-o arunce. M-a privit peste ochelari și brusc s-a întristat. “Puștiule, mi-a zis cum obișnuia, află de la mine că îți trebuie mult curaj ca să trăiești, dar și mai mult, infinit mai mult, ca să mori. Pentru asta nu ești niciodată destul de pregătit”.
Apoi, în clipa în care am dat să ies, a fost rîndul uriașului scriitor să mă roage ceva: “Dacă nu ne mai vedem, ai grijă de tine!”.
Nu ne-am mai revăzut, doar am mai vorbit în cîteva rînduri la telefon, ultima oară acum vreo săptămînă. Marți, dimineața devreme, în zorii zilei, îngerul care a strigat ne-a părăsit, lăsîndu-ne pe toți mai singuri și limba română mai săracă. În urma sa au rămas o operă fără egal și o sticlă de vin probabil neterminată. Dumnezeu să-l odihnească pe nea Fane!
În aprilie 2010, cînd am realizat interviul de aici, Fănuș Neagu era bolnav și știa că e. Dar îi plăcea să braveze, de aceea și ceruse unui prieten să-i aducă în garsoniera de la Elias o sticlă cu vin de țară. Deși o îndoise cu apă, o ferea de ochii soției și ai fetei. O ascundea ca pe o comoară sub canapeaua din rezervă. Mai lua din cînd în cînd un fund de pahar, însă mai degrabă se juca decît bea.
Înainte de a pleca, l-am rugat s-o arunce. M-a privit peste ochelari și brusc s-a întristat. “Puștiule, mi-a zis cum obișnuia, află de la mine că îți trebuie mult curaj ca să trăiești, dar și mai mult, infinit mai mult, ca să mori. Pentru asta nu ești niciodată destul de pregătit”.
A
