Dirijorul Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii postromantice: sunt de neuitat simfoniile lui Anton Bruckner sub bagheta sa, alături de interpretările impresioniştilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel.

Stilul său era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempourilor: astfel, cu cât pasajul muzical era mai bogat şi mai complex, cu atât tempoul lui devenea mai lent. Din acest motiv, dirijorul a refuzat înregistrările pe discuri.

S-a născut la Roman, iar primii ani după liceu i-a petrecut la Iaşi, unde a luat lecţii de pian şi de compoziţie. Ulterior s-a înscris la cursurile de filosofie şi matematică ale Universităţii din Bucureşti.

În 1936 a plecat în Germania, unde a studiat la Academia de Muzică, iar în 1945 a devenit dirijor al faimoasei Orchestre Filarmonice din Berlin, întrucât directorul Wilhelm Furtwängler, suspectat de a fi colaborat cu naziştii, fusese suspendat. Până în 1952, când Furtwängler a redevenit şef al orchestrei, Celibidache s-a impus ca o personalitate de o excepţională exigenţă, foarte puţin comodă pentru muzicieni. A suferit o mare deziluzie când, în 1954, Herbert von Karajan a fost ales dirijor pe viaţă, ca succesor al reabilitatului

Furtwängler.

În 1979 a devenit dirijor permanent al Orchestrei Filarmonice din München, iar sub conducerea sa aceasta a devenit una dintre cele mai cunoscute din lume. „Sergiu era un om vesel, cu un haz nebun, ştia să povestească extraordinar. El nu era totdeauna cel de pe piedestal, nemaipomenit ca geniu, sever cu orchestra. Făcea tot felul de năzbâtii, ştia să râdă, să se joace, să trăiască din plin", povesteşte soţia sa, în volumul semnat de Monica Pillat, „Ioana Celibidache, o mătuşă de poveste" (Humanitas, 2011).

„Sergiu era destinul meu. Iubirile de până atunci mă ţinuseră captivă vremelnic. Cu Sergiu am avut revel