Iar acum vă pregătiţi să inauguraţi o serie de evenimente menite să sărbătorească un secol de relaţii helveto-române.
De relaţii diplomatice. Pentru că relaţiile oficiale au început în 1880, în urma cuceririi independenţei de către România şi a deschiderii unui consulat general la Bucureşti, dar relaţiile diplomatice, adică la nivelul de ministru plenipotenţiar, de ambasador dacă vreţi, au fost inaugurate datorită deciziei Regelui Carol I de a numi un ambasador la Berna, iar Elveţia a numit un ambasador, un şef de legaţie cum se numea pe atunci, la Bucureşti cinci ani mai târziu, în 1916. Dar începutul a fost făcut în 1911, dată de la care numărăm 100 de ani de relaţii diplomatice. Cu mult înainte existaseră tratate între România şi Elveţia, un tratat de comerţ în 1886. În 1869, tânărul stat român apelase la Elveţia pentru a-i organiza sistemul poştal. Asta implica deja relaţii oficiale, în orice caz semioficiale. Ca să nu mai vorbim de relaţiile dintre cetăţenii celor două ţări. Încă de la începutul secolului al XIX-lea întreprinderi elveţiene începuseră să se instaleze aici şi s-au dezvoltat într-un mod cu totul remarcabil până la al doilea război mondial.
Există o dezvoltare a relaţiilor comerciale extrem de intensă. Un simplu exemplu, primele mari renovări ale grădinii Cişmigiu au fost făcute de o importantă întreprindere horticolă elveţiană, Levrat, care a înfiinţat clubul Asociaţia Elveţienilor din România, apoi întreprinderi ca Vander, Hoffman-Laroche, pentru produse farmaceutice, UBS, în domeniul bancar, au venit în România în perioada interbelică. La sfârşitul sec. al XIX-lea întreprinderi elveţiene furnizau motoare cu aburi pentru navigaţia pe Dunăre, forau puţuri de mare adâncime pentru apă, apoi electrificarea căilor ferate a fost făcută tot de elveţieni. Toate aceste antreprize erau finanţate prin acorduri încheiate cu România. Migraţia el
