Valeriu Cristea era acel soi rar de om care se îndoieşte (metodic), dar nu se îndoaie niciodată. Cu cât făceai mai multe presiuni asupra lui, cu atât mai mici erau şansele de a obţine ceea ce aşteptai. Timiditatea sa proverbială învelea un material uman de consistenţa pietrei, solidificat pe nişte principii de la care nu abdica în ruptul capului. Cinstea lui era incomodă: mai puţin pentru el, care crescuse cu ea, dar într-un grad sporit pentru cei din jur, obligaţi să-i accepte şi să-şi asume codul său moral. Greu, foarte greu...
Greu să-l convingi pe tânărul Cristea că n-a făcut bine solidarizându-se cu un coleg de facultate, exmatriculat într-o şedinţă demascatoare din anii ´50. Imposibil să-l convingi să intre, ca tot omul, în Partidul Comunist Român. Greu să-l faci să fie internaţionalist în anii ´50, naţionalist în anii ´80, socialist în timpul socialismului de stat şi capitalist în plin capitalism postrevoluţionar!... Parcă se eschiva programatic de la armonizarea profitabilă cu mediul şi cu epoca. Singularitatea şi, finalmente, singurătatea lui s-au datorat şi acestei repulsii aproape organice faţă de semenii descurcăreţi, adaptabili, maleabili, conformişti cu mai multă sau mai puţină graţie, oportunişti groşi şi sofişti subţiri. Trecem unul pe lângă altul, evitându-ne, eu şi un fost coleg de facultate, de asemenea scriitor: este atât de evident că nu vrea să mă vadă încât îi îndeplinesc dorinţa, făcându-mă, la rându-mi, că nu-l văd; şi dându-mi seama, foarte mirat de descoperire, că exact în situaţia de acum, de Ťoaie neagrăť m-am mai găsit o dată, demult, în 1959 (când, aflându-mă în anul IV, am fost dat afară din UTM şi apoi exmatriculat...).
După decenii de muncă, performanţă şi combustie intelectuală, Valeriu Cristea ajunsese la limita subzistenţei. Spre deosebire de alţi demofili coborând din Jeep-uri care să-i încapă, învârtindu-şi
