Totul are un model la care tragem cu ochiul... iată o frază, dintre cele citate în spectacol, care ne-ar putea face să credem că modelul Bergman a fost puternic în viaţa lui Andrei Şerban. Dar Bergman îl evocă la rându-i pe Tarkovski, iar Şerban a fost, cum se ştie, elevul lui Peter Brook. Unde să fie atunci rădăcinile acestui minunat spectacol în care, pe bună dreptate, unii au văzut un exerciţiu de admiraţie, dar şi o ocazie de afirmare a propriei poetici teatrale a regizorului Andrei Şerban? Că aceasta e înrudită cu a marilor figuri evocate e şi nu e important. Pentru public, avizat sau nu, pentru cei care îşi amintesc sau nu filmul lui Bergman, spectacolul lui Andrei Şerban este un moment al adevărului, asumat personal, trăit prin prisma personajelor piesei, a unor revelaţii adesea esenţiale pe teme importante precum viaţa, iubirea, singurătatea, suferinţa, moartea, dar şi privind creaţia artistică, jocul teatral care încearcă să le redea sau disimuleze esenţa. De aceea a devenit pentru noi, cred, atât de important spectacolul Strigăte şi şoapte, de aceea am trecut prin camera lui stacojie ca printr-o radiografie în infraroşu, un purgatoriu de care fiecare are nevoie şi pentru care merită să ai curajul expunerii. Inteligent din pornire, cu un scenariu complex alcătuit pe baza storyboardului preluat de la filmul omonim, premiat la Cannes în 1972 Cries and Whispers , dar tratat ca making off sau jurnal de creaţie al ambilor regizori, spectacolul realizat de Andrei Şerban este cu adevărat un unicat. E un spectacol de artă, rafinat şi puternic, ca şi filmul, dar e şi un workshop pe teme teatrale eterne precum adevărul şi viaţa, jocul şi iluzia, actorul în oglinda scenei, publicul implicat, repetiţiile, echipa sau, în fine, fetişizarea regizorului. Paradoxal, secvenţele explicative de lucru, mai numeroase la început şi apoi dozate atent, nu impietează asupra p