În Italia, Mussolini căuta să impună varianta literară standard, dialectul toscan, în dauna celorlalte dialecte. Multe dintre dialectele italiene sunt practic de neînţeles pentru vorbitorii limbii standard, însă, pe deasupra, în Italia se mai vorbesc şi alte limbi neolatine care nu sunt dialecte, ci limbi aparte: în primul rând sarda şi veneţiana. Pentru a impune larga folosire a toscanei literare, Mussolini a ordonat ca toate filmele străine să fie dublate în limba oficială.
În Germania lui Hitler, superioritatea cosmică, metafizică, a limbii germane, aşa cum o definea de pildă filosoful Heidegger, făcea de neconceput difuzarea unor filme străine nedublate. Singura limbă căreia Heidegger îi recunoştea un statut egal cu cel al germanei era greaca veche, limba filosofiei, iar într-unul dintre cursurile sale Heidegger a şi spus că grecii antici erau nazişti înaintemergători!... în primul rând prin vorbă şi grai.
Şi în România, unii au căutat să spoiască rostirea naţională cu un pretins smalţ metafizic, făcând-o egală cu germana şi greaca veche. La noi, tentativa de a da o dimensiune cosmică limbii române s-a concretizat în protocronism, ideologia ceauşismului tardiv, în virtutea căreia românii ar ocupa o poziţie aparte pe scara evoluţiei. Pentru protocronişti, limba nu evoluează. Ea este o entitate imuabilă, un instrument perfect care trebuie protejat de influenţe exterioare.
Există, desigur, şi forme de dublaj creativ al filmelor. Astfel, în perioada simbiozei cinematografice franco-italiene, în anii 1960-1970, foarte multe filme cu actori din ambele ţări ieşeau în săli simultan cu banda sonoră atât în franceză, cât şi în italiană. Aşa făcea Fellini, de pildă, iar în La Strada vocea personajului Zampano nu este cea a lui Anthony Quinn în niciuna dintre versiuni. Confruntarea cu problema dublajului poate apoi duce la soluţii extrem de creative. A
