Pentru a înţelege mersul lumii, cumperi o carte. Costă. Pentru a te distra cu starea lucrurilor, mergi la cinema sau la teatru. Şi asta costă. Pentru a asculta pulsul vieţii actuale, mergi la concert. Asta te costă şi mai mult. Doar arta, arta recentă, cea din galerii şi săli de expoziţii te poate branşa, cel mai frecvent pe nimica, la dinamica actualităţii. Aceasta este şi nada artei contemporane: nu plăteşti pentru ea, ci eşti chiar răsplătit (vernisajul este un regal de un anumit tip, fursecarii ştiu de ce). Galeria e un loc curat, alb şi aseptic, domnesc, unde intri la expoziţie gratis şi eşti gratificat cu frumos, sens şi bucate alese. Şi un covrig dacă e, e mai mult decât biletul rupt cu care rămâi în buzunar când ieşi de la film. Poate fi ceva mai dezirabil, mai apropiat de ideea unui paradis cultural decât asta?!
Arta a devenit, datorită acestei excepţii, ultimul refugiu al ideii de cultură democratică, deschisă, benefică şi accesibilă tuturor. Mai mult, prin caracterul idiomatic şi frecvent ermetic al limbajului ori al mijloacelor tehnologice de ultimă generaţie pe care le antrenează, artele vizuale stau sus pe turnul aspiraţiei nelimitate către progres, dând cel puţin novicilor senzaţia că asistă, în galerie, la înfăptuirea unui pas înainte de către umanitatea iscoditoare pe solul lunar al propriei ignoranţe. Poate fi ceva mai înălţător decât asta?! Mai mult, extinzând conceptul avangardist al artei fără frontiere, mulţi artişti actuali fac muncă de asistenţi sociali: lucrează cu bătrânii din aziluri, fac masaj deţinuţilor depresivi, te învaţă ce e bine şi ce e rău, cu ce partid să votezi sau cum să emigrezi clandestin dar confortabil, cum să refoloseşti biletele de autobuz uzate sau gemul de căpşuni stricate. O minune de umanitate este arta actuală! Ea ne face interesul şi când e abstruză şi când e zuză. Numai că totul este o pură convenţie, una
